Editura Nemira are o frumoasă colecție de cărți de poezii intitulată chiar „111 cele mai frumoase poezii”. Sunt cărți cu coperte albe, pe care sunt creionate portretele poeților respectivi și semnătura lor. Autorii publicați până acum sunt dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați.

Cezar Ivănescu. Ediție alcătuită de Daniel Cristea-Enache

„Ar fi fost ilogic ca un mare poet român ce nu a plătit tribut autorităților să fie acceptat în centrul sistemului normat și dirijat de ele. E tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este și va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generație, nu.” Daniel Cristea-Enache

„Cezar Ivănescu avea toate datele pentru a fi un mare poet – și a fost. Posteritatea lui este asigurată de critica literară care, în continuare, încearcă să ajungă la codul unei poezii de o uimitoare, oximoronică diversitate în monotonie; și, nu mai puțin, de către discipoli fideli care au creat și au întreținut în jurul artistului o mitologie. (…) În fapt, poetul era incomod atât pentru autorități, cât și pentru confrații bine plasați; lașitățile și acomodările lor se vedeau mai clar prin contrastul cu îndârjirile și refuzurile sale. Din această perspectivă, devine mai clar motivul pentru care, central în poezia românească, Cezar Ivănescu nu a fost central și în sistemul cultural al epocii. Înțelegem discrepanța izbitoare dintre valoarea liricii sale și poziția lui în establishment. Centralitatea poetică a fost dublată de o marginalizare în canon – iar comentariile entuziaste ale criticilor și admirația cititorilor avizați nu trebuie să ne înșele. Don Cezar, care merita din plin să fie în vârful piramidei de omologare și vizibilitate canonică, a fost împins, încet și tenace, către zona de margine, în timp ce în manuale, la tribune și în funcții culturale înalte s-au aflat alții… 
Gheorghe Grigurcu este printre criticii care au subliniat această nedreptate, evidențiind-o ca atare și luptându-se pentru recunoașterea meritelor literare ale poeților din al doilea „val” al generației ‘60. Însă acțiunea critică a lui Grigurcu, nu altfel decât poezia lui Cezar Ivănescu, subliniază tocmai imposibilitatea de a regla valoric o epocă marcată și controlată ideologic. Ar fi fost ilogic ca un mare poet român ce nu a plătit tribut autorităților să fie acceptat în centrul sistemului normat și dirijat de ele. Ar fi fost, în fond, absurd ca un poet îndărătnic și îndârjit să fie preferat unuia acomodant și encomiastic. Ar fi fost de-a dreptul bizar ca un om de caracter să fie prețuit tocmai de cei ce nu-l aveau –  și care instrumentalizau lipsa de principii a artiștilor noștri  colaboraționiști. 
În epoca nouă, Cezar Ivănescu a trecut fără să-și fi curbat coloana vertebrală în cea zisă de Aur și fără să regrete avantajele care ar fi decurs din adaptare. Și pentru că Istoria, pe intervale mai mari, reglează perfect atât imposturile, cât și nedreptățile, e tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este și va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generație, nu. Este tot mai limpede că succesul vedetelor din socialismul real nu se prelungește în epoca democratică, întrucât era unul circumstanțial și contextual; și că, în schimb, cota lui Cezar Ivănescu rămâne neatinsă de ruptura revoluționară de sistem și de fluctuațiile inerente, pentru că ea s-a datorat strict poeziei și valorii acesteia. ”

Ștefan Aug. Doinaș. Ediție alcătuită de Daniel Cristea-Enache

„Nici poezia lui Ștefan Aug. Doinaș, nici imaginea fixată a scriitorului și intelectualului atât de cunoscut și de prețuit în timpul vieții nu mai intră, astăzi, în orizontul interesului public și în aria, mai specializată, a celui critic. Este evidența de la care trebuie să pornim, oricât ar fi ea de dureroasă –  și pe care voi încerca să o detaliez, fiindcă Doinaș nu este primul, nici ultimul poet român aflat în această ingrată situație, în posteritatea imediată.

Primul element care explică, fără a scuza, penumbra în care intră un scriitor român important este excesivul nostru angajament cu omul. E o reminiscență a imaginarului și a mentalului colectiv forjate în Epoca de Aur: omniprezența figurii marelui Conducător avea o contrapondere în mitizarea marilor noștri scriitori, clasici în viață. Nu există component al generațiilor noastre mature și mai vîrstnice care să nu-i recunoască pe Preda sau Breban, pe Sorescu sau Doinaș, pe Manolescu sau Simion. Toate aceste nume, alături de altele, semnificau o opoziție sau o rezistență la totalitarismul ideologiei unice; și ele erau «încărcate» nu numai cu literatura pe care o scriau, ci și cu valorile etice, spirituale, civice, politice pe care le apărau. Imaginea scriitorului acelei epoci este deci un complex în care intrau speranțele și mizele sociale și tot ceea ce regimul încerca și reușea să evacueze: gîndirea autonomă, reflexivitatea, atenția la Celălalt, nevoia profundă de alteritate, diversitate, libertate. Așa se explică investiția simbolică uriașă în clasicii noștri în viață, în deceniile de totalitarism; și în această grilă socio-culturală, putem înțelege de ce generațiile mai noi, născute ori formate în libertate, nu se mai proiectează automat în scriitorii din canonul epocii trecute. Tinerii de azi au o paletă foarte largă din care pot alege, fără vreo constrîngere; și puțini îl aleg, deocamdată, pe Ștefan Aug. Doinaș.

Un al doilea element obiectiv al declinului este dat de însuși registrul poeziei lui Doinaș, înalt, aulic, destul de «îndepărtat» într-o epocă în care aproape orice poate fi accesat rapid. Poezia lui Doinaș este prea lucrată, prea filtrată cultural și prea lent-maiestuoasă pentru un timp al lecturii diminuat și comprimat, cu așteptări mergînd în direcția impredictibilă a rupturii și a șocului lingvistic, a insolitului verbal și a contondenței imagistice. Ca și Blaga, unul dintre modelele sale, poetul care a deschis perspective și orizonturi pentru multe promoții de cititori nu mai pare, azi, capabil să o facă. Receptarea unor versuri atît de structurate, meditația pe marginea unor simboluri îndelung preparate, într-o compoziție perfectă, în fine, gustul pentru parabolă și mit, cifre magice și embleme ale Unului regăsit pe toată circumferința istoriei și a culturii –  sînt  apanajul unor cititori deja avizați. Ștefan Aug. Doinaș, ca și Cezar Baltag, pare că ilustrează Poezia pentru inițiați: o minoritate statistică, esențială într-o cultură, dar minoritate.”

Petru Creția. Ediție îngrijită de Ofelia Creția

„Opera poetică a lui Petru Creția, poate prea puțin cunsocută, prezintă, în singularitatea și izolarea ei, un parcurs emblematic sub un arc temporal relativ scurt – din 1983 până în anul 1997, trei volume. Discursul poetic este continuu pe parcursul celor trei volume, ca o evoluție firească a experimentului inițial. Lirica sa pendulează între rigoare și rafinament, iar cuvintele alese, reflexivitatea gravă, se alcătuiesc într-un ritual spectaculos, oficiat de un fin cunoscător al Cuvântului.”

Emil Brumaru. Ediție alcătuită de Daniel Cristea-Enache

„Cu cine seamănă de fapt Emil Brumaru? Cu cine poate fi el comparat în mod pertinent? Cu un poet literalmente extraordinar, original și singular, care nu mai este obligat să-și semneze paginile pentru a fi recunoscut: Emil Brumaru.”

Nichita Stănescu. Ediție alcătuită de Felix Nicolau

”Nichita este un soare care se îndepărtează de sistemul nostru poetic, dar ale cărui raze ne vor mai încălzi încă multă vreme. Scopul antologiei de față este reinventarea fenomenului Nichita pentru generatiile care înteleg si degustă poezia altfel decât cei care i-au fost contemporani.”