Am convingerea că din filmoteca oricărui împătimit al celei de a șaptea arte nu poate lipsi pelicula lui Sidney Lumet din anul 1957 – „12 oameni furioși“, cu Henry Fonda în rolul de acum celebru al celui de al optulea jurat. Douăzeci de ani mai târziu apare și primul remake, departe de ceea ce fusese pelicula lui Lumet, regizat de William Friedkin cu George C. Scott în rolul amintit. Și după alți 30 de ani subiectul este reluat de Nikita Mihalkov „ 12”, într-o replică sui-generis, care „actualizează” conflictul, evocând situația unei tranziții maladive în Rusia. Joacă în film regizorul însuși.
Așadar, numărăm în peste jumătate de secol nu mai puțin de trei ecranizări ale unei piese scrise în 1954 de dramaturgul, scenaristul, omul de televiziune american Reginald Rose. Care poate fi explicația acestui succes al unui text literar care, în sine, nu este deloc cinematografic ? Întreaga acțiune se desfășoară între patru pereți ai camerei juraților, cel judecat fiind un tânăr care și-a ucis tatăl cu un cuțit. Vor decide vinovăția sau nevinovăția lui, conform legislației americane, 12 bărbați de meserii și pregătiri diverse (un antrenor, un om de afaceri, un ceasornicar, un arhitect, un angajat la o bancă, un manager la o agenție de publicitate, un pictor, un broker, ba chiar un simplu rezident într-o mahala…), oameni cu temperamente diferite, cu antecedente personale care, pe parcurs, le influențează opțiunea. Și tot conform legislației de peste ocean, în cazul unui criminal condamnat la moarte, decizia trebuie să fie unanimă.
După toate evidențele, se pare că verdictul juraților va fi acela de vinovat. Numai că cel de-al optulea jurat nu este convins de vinovăția tânărului și analizează din nou datele procesului. Așa încât, ceea ce părea inițial un caz limpede, fără complicații, se va transforma într-o etalare a prejudecăților fiecărui personaj în parte, legate de proces, de acuzat sau de colegii din juriu. Ca într-un clasic „policier”, juratul opt, în ciuda opoziției celorlalți, perseverează, demonstrează, argumentează și reușește să le zdruncine, rând pe rând, certitudinile. Se votează odată, și încă o dată, și încă o dată, iar numărul celor ce rostesc „nevinovat” sporește direct proporțional cu suspansul presărat într-o gradație perfect construită. Cine este, de fapt, asasinul și cine victima? Cât de tare ne rezemăm pe idei preconcepute, când emitem o acuzație? Iată de ce verdictul final, unanim nevinovat, marchează nu numai o răsturnare spectaculoasă a situației inițiale ci, mai ales, o limpezire a conștiințelor celor 12.
Această lungă digresiune cinematografică mi-a fost prilejuită de montarea celebrei piese a lui Reginald Rose pe scena Teatrului Național din Cluj Napoca. Tentativa îndrăzneață, date fiind premizele ne-teatrale ale textului amintite anterior, poartă semnătura unui tânăr regizor, Tudor Lucanu, aflat la prima prezență pe scena mare a Naționalului. Debutantul nu a dorit să epateze prin „găselnițe“ spectaculoase, preferând să păstreze partea clasică a textului. Așa încât, la ridicarea cortinei, ne aflăm în fața sălii din filmul lui Lumet, unde 12 scaune în jurul unei mese lungi își așteaptă jurații. Spectacolul debutează lent, monoton, până când frisonul de îndoială adus de juratul 8 declanșează tulburarea colectivă. Personajele se animă, mecanismul neliniștilor și al îndoielilor începe să funcționeze.
Farmecul montării constă în acest flux al energiei actoricești pe care regizorul îl deplasează, imprevizibil, de la un grup la altul al celor 12 jurați, pentru a transforma un grup amorf și dezinteresat, preocupat inițial doar de propriile probleme și venit să semneze cât mai repede o hârtie (chiar dacă de condamnare la moarte !), într-o echipă reală, interesată de a afla adevărul. Apatia inițială este doar uvertura unor dezlanțuiri ulterioare. Tensiunea scenică are un crescendo dramatic, atingând paroxismul în momentele când jurații se dezlănțuie violent unii contra celorlalți, uitând miza prezenței lor acolo. Asistăm la o aparentă mișcare browniană, dar în spatele haosului se simte mâna fermă a regizorului, care desenează personajelor traiectorii bine definite. Spectacolul are ritm cinematografic și o plastică a mișcării amintind de atributele dansului modern. Întreaga trupă joacă frenetic, dar cu exactitatea unui ceasornic, deși la diapazonuri diferite. Ar fi nedrept dacă nu i-aș aminti pe toți cei 12 „jurați” magnifici, care magnetizează publicul cu prestațiile lor: Ovidiu Crișan, Ruslan Bârlea, Ionuț Caras, Miron Maxim, Radu Lărgeanu, Cătălin Codreanu, Cătălin Herlo, Matei Rotaru, Cornel Răileanu, Cristian Grosu, Petre Băcioiu și Emanuel Petran.
Spectacolul dă de gândit, invită la meditație și întrebări: unde este adevărul în viață? Suntem, adesea, prizonierii unor prejudecăți. Le putem învinge ? Câte meandre are drumul de la certitudine la îndoială ? Cât de categorici putem fi în opinii ? Acestor neliniști a încercat să le răspundă Tudor Lucanu invitând publicul să fie cel de al 13-lea jurat !
„Așa cum fiecare din cei 12 jurați ajung să se autocunoască – spunea regizorul – și noi începem să ne recunoaștem în fiecare dintre cei 12. Câteodată suntem nepăsători, câteodată prea radicali, sau prea puternic conduși de sentimente personale, câteodată facem lucrurile în grabă, și câteodată luăm lucrurile așa cum ne sunt prezentate, fără a ne pune întrebări.“
Spectatorii trăiesc emoțional fiecare replică, se identifică, rând pe rând, cu personajele piesei, își recunosc propriile tensiuni, frământări, tulburări, semne de întrebare, într-un cuvânt se regăsesc pe ei înșiși, iar, în final, acest al al 13-lea jurat răsuflă ușurat pentru că, la fel ca și ceilalți 12 „oameni furioși”, și-a limpezit propria conștiință și a găsit soluția judiciară corectă. De aici și aplauzele furtunoase adresate actorilor și tânărului regizor.