Vineri, 27 martie 2009 – o zi minunată în Washington, D.C., nu însă și pentru economia mondială. Bursa de valori din Statele Unite căzuse cu 40% în doar șapte luni, în timp ce economia americană pierduse 4,1 milioane de locuri de muncă.
Productivitatea la nivel mondial scăzuse pentru prima dată de la cel de-al Doilea Război Mondial. În ciuda faptului că guvernul intervenise de trei ori cu fonduri, acțiunile Citibank valorau sub trei dolari, aproape cu 95% mai puțin decât valoarea lor maximă; acțiunile Bank of America, revitalizate de două ori, pierduseră 85% din valoare. Populația era agitată din cauza recentelor știri referitoare la faptul că American International Group, care fusese salvat prin angajamente de până la 180 de miliarde de dolari din taxele americanilor, plătea 165 de milioane de dolari sub formă de bonusuri directorilor și negociatorilor din cadrul departamentului care aproape a cauzat falimentul companiei cu un an înainte, în septembrie. Propunerile de reanimare cu care au venit cei din administrația lui Obama, care fuseseră inițial aspru criticate în februarie, aveau acum parte de reacții temperate în presă și pe piețe. Economiști de renume susțineau faptul că anumite bănci importante ar trebui să fie preluate și restructurate de către guvern. Stilul de viață de pe Wall Street era în pericol.
În acea vineri din luna martie, 13 bancheri – directorii executivi ai celor mai importante 13 instituții financiare – au avut o întâlnire cu președintele Barack Obama la Casa Albă. “Ajutați-mă să vă ajut”, i-a îndemnat președintele. La întâlnirea cu reporterii mai târziu, aceștia au dat răspunsul politic standard. Secretarul de presă de la Casa Albă, Robert Gibbs, a sintetizat mesajul președintelui: “Cu toții trebuie să ne punem pe treabă. Suntem cu toții implicați”. “Sunt de părere că suntem cu toții implicați”, a spus și Vikram Pandit, director executiv al Citigroup. John Stumpf, director executiv al Wells Fargo a preluat refrenul: “Mesajul principal este că suntem cu toții implicați”.
Ce însemna “suntem cu toții implicați”? Era limpede că cei 13 bancheri aveau nevoie de sprijinul guvernului. Doar intervenții guvernamentale uriașe, sub forma unor investiții directe cu bani publici, garanții guvernamentale pentru diferite piețe, împrumuturi de urgență practic nelimitate din fondul Sistemul Rezervelor Federale (Fed) și rate ale dobânzilor mai scăzute ca niciodată, au ferit băncile de faliment sau preluare forțată, cum au pățit BearStearns, Lehman Brothers, Merrill Lynch, Washington Mutual și Wachovia. Dar care era motivul pentru care guvernul avea nevoie de bancheri?
Orice economie modernă are nevoie de un sistem financiar, nu numai pentru efectuarea plăților, dar și pentru transformarea depozitelor dintr-o anumită ramură a economiei în investiții productive în alt sector. Cu toate acestea, administrația Obama a hotărât, așa cum au făcut și administrațiile George W. Bush și Bill Clinton înainte, că avea nevoie de acest sistem financiar – un sistem dominat de cei 13 bancheri care au venit în martie la Casa Albă. Băncile lor utilizau bilanțuri uriașe pentru a concura pe piețe financiare noi, amestecând instrumente financiare derivate complexe și împrumuturi ipotecare exotice într-o infuzie toxică ce a otrăvit, în cele din urmă, economia mondială. Pe parcurs, ele s-au dezvoltat atât de mult încât eventualul lor faliment amenința stabilitatea întregului sistem, oferindu-le un grad de influență extraordinar asupra guvernului. În ciuda rolului principal pe care l-au avut aceste bănci în declanșarea crizei financiare și a recesiunii, Barack Obama și consilierii săi au hotărât că tot de ele depindea prosperitatea economică a țării. Așa că au început să apere Wall Streetul de furia generalizată a populației – “linșajul” la care făcea referire Obama la întrunirea din 27 martie.
Spre lauda sa, Obama încerca să profite de pe urma crizei de pe Wall Street pentru a obține concesii de la bancheri – mai ales a vrut ca aceștia să reducă bonusurile care i-au înfuriat pe oameni și să sprijine planul administrației sale de a revizui legislația sistemului financiar. Însă, pe măsură ce primăvara și vara treceau, a devenit extrem de clar faptul că nu a reușit să îi facă să coopereze. Cum megabăncile conduse de către JPMorgan Chase și Goldman Sachs au raportat profituri record sau aproape record (și fondurilor de premiere asemenea), industria bancară și-a îndreptat artileria grea împotriva reformelor relativ moderate propuse de către administrație, luându-și drept țintă mai ales măsurile pentru protecția consumatorilor neavizați de a nu fi anihilați de către creditele ipotecare, cărți de credit și conturi bancare riscante și scumpe. În septembrie, când Obama a ținut o cuvântare importantă la Federal Hall, New York, cerând celor de pe Wall Street să sprijine reforme esențiale, nici un director executiv de la o bancă importantă nu s-a deranjat să își facă simțită prezența. Pentru ca Wall Streetul să se schimbe, Obama trebuia să folosească forța (politică).
De ce s-a întâmplat acest lucru? De ce nici iminența colapsului sistemului financiar și nici salvarea în ultima clipă reușită de două administrații ezitante nu au reușit să-i ofere guvernului vreo influență asupra marilor bănci?
Până în martie 2009, băncile de pe Wall Street nu fuseseră doar un grup de interese oarecare. În ultimii 30 de ani ele au devenit printre cele mai bogate industrii din istoria economiei americane și una dintre cele mai puternice forțe politice din Washington. Banii din sectorul financiar au inundat fondurile pentru campanii electorale ale reprezentanților din Congres. Bancherii specializați pe investiții și aliații lor și-au asigurat poziții înalte la Casa Albă și în cadrul Departamentului Trezoreriei. Cel mai important este faptul că, pe măsură ce activitatea bancară a devenit mai complicată, mai prestigioasă și mai profitabilă, ideologia Wall Streetului – că inovațiile fără limite și piețele financiare nereglementate sunt benefice pentru America și pentru întreaga lume – a devenit o poziție comună ambelor tabere politice de la Washington. Finanțarea campaniilor electorale, precum și ușa turnantă a traficului de influență între sectorul privat și serviciul guvernamental au făcut ca băncile de pe Wall Street să dobândească influență la Washington, însă cea mai importantă victorie a lor a constat în schimbarea mentalității în favoarea lor, până într-acolo unde argumentele lobbyiștilor păreau evidente membrilor Congresului și funcționarilor din administrație. Desigur, atunci când apăreau disensiuni, ca în cazul perioadei imediat următoare crizei financiare, băncile încă erau în stare să-și scoată la atac armamentul convențional – finanțarea campaniilor și lobbyiștii; însă, datorită puterii ideologice pe care o dețineau, multe dintre bătălii erau câștigate dinainte.
Influența politică a Wall Streetului a contribuit la crearea unui mediu de neamestec guvernamental în care marile bănci au devenit mai mari și mai riscante; până în anul 2008 amenințarea falimentului acestora a reușit să țină sub control restul economiei. Această influență politică a însemnat, de asemenea, că atunci când guvernul chiar a salvat sistemul financiar, a făcut-o în termeni favorabili tot băncilor. “Suntem cu toții implicați” însemna, de fapt, că marile bănci erau deja bine ancorate în inima sistemului politic, iar guvernul hotărâse că avea nevoie de bănci cel puțin în aceeași măsură în care băncile aveau nevoie de guvern. Atâta vreme cât sistemul politic rămânea subjugat ideii că America are nevoie de bănci mari, sofisticate, dornice de a-și asuma riscuri și extrem de profitabile, acestea erau avantajate în orice negociere. Politicienii vin și pleacă, însă Goldman Sachs rămâne.
Băncile de pe Wall Street constituie noua oligarhie americană – o grupare care câștigă putere politică datorită puterii economice pe care o deține și apoi utilizează această putere politică în avantajul său. Profiturile și bonusurile galopante din sectorul financiar au fost transformate în putere politică prin intermediul finanțărilor de campanii și al atracției pe care o exercită ușa turnantă a traficului de influență. Însă acele profituri și bonusuri au întărit credibilitatea și influența Wall Streetului; într-o eră în care triumfă un capitalism al pieței libere, o industrie care genera atât de mulți bani sigur este benefică, iar oamenii care câștigă atât de mult sigur știu ceea ce fac. Banii și ideologia se susțineau reciproc.
Nu este prima dată când o elită puternică din punct de vedere economic capătă importanță politică. La sfârșitul secolului al XIX-lea, trusturile industriale gigantice – multe dintre ele finanțate de către bancherul și industriașul J.P. Morgan – dominau economia Statelor Unite, sprijinite fiind de către aliații lor de la Washington, până când președintele Theodore Roosevelt a adoptat pentru prima dată o legislație antitrust pentru a pune capăt acestei stări de lucruri. Dar și mai devreme, la începuturile înființării republicii, Thomas Jefferson a atras atenția asupra amenințării politice reprezentate de Bank of the United States.
Nouă, celor din Statele Unite, ne place să credem că oligarhiile sunt o problemă cu care se confruntă alte țări. Termenul a căpătat importanță odată cu acumularea averii și puterii de către câțiva oameni de afaceri ruși pe la mijlocul anilor ’90; acesta este la fel de potrivit și în cazul altor piețe emergente, unde afaceriști influenți oferă bani și susținere politică în schimbul unor favoruri din partea guvernului. Însă faptul că tipul nostru american de oligarhie operează nu prin intermediul mitei sau al șantajului, ci prin puterea blândă a mijloacelor de acces și a ideologiei, nu îl face nicidecum mai slab. Poate că avem cel mai avansat sistem politic din lume, dar deținem și cel mai avansat sistem oligarhic.
Din volumul în curs de apariție la Editura Polirom. Traducere de Emanuela Racu și Lucia Dos. Cartea va fi publicată și în ediție digitală