V-am mai spus: ma exaspereza nesimtirea cotidiana a semenilor mei care imi ocupa locul de parcare din fata casei. Si asta desi exista pe trotuar un panou care avertizeaza ca este o parcare platita. Am “mostenit” o tabla mare, sudata pe niste picioare – relicva a trecerii prin zona a unei echipe de la gaze. O folosesc la blocat locul meu de parcare. Inutil.
Unii dau pur si simplu tabla la o parte si-si parcheaza masina. Altii, mai lenesi sau mai slabi de constitutie, isi baga masinile peste trotuar, prin dreapta si stanga fierataniei, milimetric, de ma mir ca nu-si zgarie caroseriile. In spatiul ramas, nu mai incape nici macar un Tico.
Cand ne intoarcem acasa, asteptam pana noaptea tarziu sa se elibereze locul, ca sa putem parca. Asta daca respectivul sofer pleaca, pentru ca de multe ori masina sta acolo pana dimineata. O data, cineva si-a tinut-o acolo tot weekend-ul. Zi de zi traim in aceeasi tensiune: vom avea sau nu unde sa ne parcam masina? Desi se pare ca nu foloseste la nimic fieratania gazarilor, eu ma incapatinez sa o asez in fata casei, zi de zi.
Strada noastra, desi e in centrul orasului, are trei caracteristici: se umple zilnic de masini (sunt multe firme in zona), e plina de hartoape si gropi si, mai ales, are trotuarele pline de rahati de caine. Pentru ca proprietarii nu curata trotuarul cand isi scot cainii la plimbare, iar cativa pensionari intretin in zona o liota de “comunitari” si pisici, pe care-i hranesc din “pensiile lor mici”.
Si e cam asa: eu, contribuabil, platesc la fondul pe pensii, pentru ca unii pensionari sa intretina cainii vagabonzi care umplu strazile de rahati si-mi distrug sistematic sacii de gunoi pe care-i scot afara sa-i ridice cei de la REBU.
Efectiv, stau cu sacii de gunoi in casa, bine legati, sa nu puta la gura, si pandesc exact momentul in care vine camionul de la REBU. Care nu vine niciodata in aceeasi zi si la aceeasi ora. Daca nu fac asa, va trebui sa ies cu matura si cu farasul sa curat trotuarul, avand grija sa ma feresc de rahatii de caine care sunt cam cate unul pe metru patrat.
Intr-o dimineata, cobor si nu vad fieratania. Era pusa in fata altei case. “Hait!”, mi-am zis, “cineva vrea sa-mi ia tabla!”.
M-am dus si am adus-o la loc in fata casei, dupa ce sotia a plecat cu masina la serviciu. Apoi mi-am pregatit un mic dejun copios. In timp ce ma delectam culinar, aud soneria de la intrare.
Deschid. Si raman mut: faptura din fata mea pare un personaj de spital de psihiatrie. O caciula umflata “a la Axinte dinVacanta Mare” trasa pe un cap ca o jumatate de lamaie. O pereche de ochelari rotunzi, cu rame groase negre si lentile “fund de sifon”, un trenci ponosit bleu spalacit, botosi maro de pasla. Si o voce pitigaiata de femeie (pentru ca e, totusi, o femeie, de o varsta incerta) care se rasteste la mine de foarte aproape, probabil din cauza ca nu vede bine. Ma dau un pas inapoi.
– V-am vazut ca ati luat tabla, de ce ati luat tabla?
– Cum, de ce?!?
– Da io am pus-o sa nu parcheze ca vine masina sa desfunde canalul, ca s-a infundat canalul si n-are unde sa traga.
– De unde era sa stiu eu?
– M-am chinuit s-o iau, ca e grea si acum tre s-o duc inapoi, de ce-ati luat-o?
Nu-mi vine sa cred! Tot mie imi reproseaza!
Are un fel de-a vorbi teribil de enervant, pitigaiat, monoton, taraganat si niste priviri fixe, hipnotice, filtrate prin lentilele groase.
– O s-o duc la loc, sa n-o mai luatI, ca vine vidanja si n-are unde sa parcheze!
Ce poti sa-i faci unui astfel de personaj? Am lasat-o sa-si faca treaba, dar am simtit un miros neplacut. Si cand am privit in jos, m-a cuprins nebunia: faptura aceea calcase – da, tot din cauza ochelarilor – in cei mai mari doi rahati de caine si-mi tencuise cele doua trepte de la intrare cu un “pateu” galbui. Pe urma, mi-am dat seama ca, atunci cand deschisesem usa, ma murdarisem si eu. Am ramas nemiscat pe loc cateva secunde, asta ca sa nu fac o criza de isterie! Apoi, am actionat. Scos papucii, pus pe hol, murdarit si holul, incaltat cu altceva, luat mopul cu apa si detergent in galeata, curatat treptele de la scara, curatat holul, apoi spalat papucii. Si, evident, tras la nas duhoarea. Timp de 30 de minute.
Atat trecuse din momentul in care fusesem intrerupt de la micul dejun. Am constatat asta o data cu faptul ca mancarea mi se racise. Si ca mirosul de rahat de caine e foarte persistent. Ramane in aer.