Alain Guyard este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Un sofisticat salvator de idei și demolator de concepte. Un „băiat rău“ slobod la gură și la minte, care ține lecții de filozofie unde te aștepți mai puțin.
Guyard scrie povestea metafizicii așa cum trebuie ea scrisă: cu cerneala faptului divers și cu reflectorul orientat pe aventurile conceptului.
Potrivit unei preconcepții, un filozof adevărat trebuie să fie căzut la pat sau deja mort, cu mătreață pe umerii tweed-ului și resturi de la micul dejun în barbă, veșnic având ceva de mormăit în latină. Sau, altfel, un dandy de televiziune cu trei nasturi descheiați la cămașă, cu un zuluf rebel, gata să facă orice ca să seducă rapid câteva profesoare de literatură în prag de pensie. Total greșit!
Cartea de față este o paradă sălbatică, într-un ritm alert, de la Socrate – filozof de bar, la Machiavelli – serial killer –, de la Diogene – distrugător de efigii, la Alexandre Jacob – secera și ranga, de la Marx – mărunt preparator de capital măreț, la Foucault – skinhead de extremă ultrastângă.
Marile figuri ale filozofiei într-un volum ce demonstrează că filozofii sunt mai aproape de mauvais garçons decât de păguboși, pentru că, așa cum spunea celebrul Freddy Nietzsche, a filozofa înseamnă a-i face în ciudă prostiei.
Lecția nr. 14
PLATON, PROFESOR SUPLINITOR PENTRU SERIAL KILLERS
Curs theoretic
Hai, că deja te văd, cititorul meu perspicace, cum te holbezi la titlul lecției, enervat la culme:
„Platon! Platon? Păi, ce pana mea caută Platon printre filozofii clasici?
Ne obișnuiserăm să renunțăm la togă și șlapi. Am acceptat de bunăvoie să purtăm vestă cu mâneci, dantelă și turbane, pălării cu pene și peruci pudrate, iar acum trebuie să răscolim din nou după costumele de teatru pentru Andromaca! Guyard chiar ne ia de fraieri?
– Îmi pare rău, ți-aș răspunde, dar în ultima lecție am abordat chestiunea politicii și…
– Gura! m-ai întrerupe tu, pe bună dreptate, păi și trebuie neapărat să faci marșarier și să revii la Platon ca să tratezi subiectul?
– Da, bunul meu cititor, pentru că el a fost primul care a abordat problematica asta, ba chiar i-a dedicat un ditamai volumul, Politeia, care se traduce la noi prin Republica. În plus, nu fac aici o istorie a filozofiei, ci îmi structurez lecțiile după cum mă taie capul.
– Dar e suficient ca să fie un băiat rău? Lui Platon i se aduc critici vehemente, se spune că a fost un aristocrat care a ridicat în slăvi meritele ierarhiei și uneori pe cele ale teocrației. Primul teoretician a ceea ce dincolo de noi… Se spune că opera lui a fost matricea intelectuală care a dat naștere monștrilor diformi ai monoteismului și ai dictaturii. Păi, doar atât ar putea să îl vâre în gașca băieților răi?
– În mă-sa, aș riposta eu, ia uite aici o lectură nietzscheană a lui Platon, dezvoltată de Popper acum treizeci de ani, foarte la modă în ziua de azi. Dar mai e altceva de văzut în opera lui Platon, despre care îți voi vorbi imediat. Și că progenitura asta de aur a nobilimii ateniene a fost suficient de băiat rău ca să îl pomenesc în paginile astea, păi o să-ți demonstrez chiar acum…“
Așadar, în perioada de care îți vorbesc, Platon este răsfățatul Atenei. Nu e încă filozof, dar se gândește serios la o carieră de textier la cabaret și trântește în neștire vodeviluri pentru poponari, de Labiche e mic copil pe lângă el. Lumea se bate pentru scheciurile lui șmechere, înțesate de rubiconzi cupidoni înaripați, promisiuni de amor și jurăminte sub clar de lună. Platon se plimbă încolo și-ncoace pe bulevard până târziu în noapte, ca să fraierească starlete buimace și chicotitoare și să le ofere un rol în vreunul din ultimele lui vodeviluri. Producătorii sunt disperați după papirusurile lui, dar el face pe inaccesibilul, îl doare fix la bască. Pentru el e doar o manie, un hobby. Dacă roata se va întoarce într-o zi, va putea să conducă din nou întreprinderea familială de aristocrat. Prețul pe care îl plătește nu e câtuși de puțin istovitor: să participe la orgii în fiecare sâmbătă, să aibă un loc în senat, să sodomizeze băiețeii. Dar viața lipsită de griji se sparge deodată în mii de cioburi. Iată că își face apariția taurul cu maniere de gardian la bulău: Socrate. Ăsta n-are fițe de barosan sau de băiat de băiat. Are fudulia lui Gabin din Le cave se rebiffe și fanfaronada lui Michel Simon în Atalanta. Platon se înflăcărează, obrajii îi devin ca focul și se aprinde tot pentru bătrânul pehlivan. Nu a mai văzut în viața lui așa un tip. Merge adesea pe urmele lui. Asistă la răbufnirile lui, la marile lui scandaluri. Îl adoră, îl admiră, îl venerează. Din cauza lui, uită de mâncare și de băutură. Totuși, cu ultimele forțe, mai pune ceva faianță cu gândul la el. Într-o bună zi, ajungând la capătul răbdărilor, se strecoară în spatele moșului, îi sare de gât și îi șușotește cu un glas răgușit:
„Fă ce vrei cu mine.“
Socrate îl privește pe sub gene ca și cum ar vrea să-l miroasă la subsuoară. Și, înfuriat la culme, încât scoate aburi pe nas, îi spune:
„Nu discut cu tipii din showbiz… Pe la voi e plin de ciripitori și alții asemenea…“
Și pleacă să bea ceva și să mănânce măsline la Agathon.
„Așteaptă! îl urmărește Platon, așteaptă… Zici asta numai ca să mă scoți din pepeni, sunt sigur…“
Se agață de mâneca lui. Bătrânul mormăie ceva printre dinți. Platon insistă.
„Hai, mă, ce naiba!… Nu te bășică pe tine că suntem noi ciripitori, că o luăm pe la spate, fiindcă tu ești mai ceva ca noi!… Zi, ce te supără de fapt?… Hai, spune-mi, îți promit că sunt băiat finuț…“
Socrate se oprește din mers. Îl măsoară mai bine din ochi pe Platon. Mârâie a lehamite.
„E prostul tău obicei de a scrie kilometri întregi de chestii romanțioase și siropoase!… Teatrul tău învechit, cu defilările de zeițe în cămășuțe de noapte, îi face pe oameni să se gândească la dulcegării, să alunece pe panta viselor… Le aduce câcâieli în suflete și lacrimi în ochi… O să-i aburești pe oameni cu opera ta, la cât de tare îi bagă în ceață… Îi pleoștești, îi faci fleoșcăiți ca o fătucă din alea care și-o freacă singure… Niște duhuri, asta devin oamenii când îți ascultă porcăriile!… duhuri ale aerului!… moi ca zefirii!… O să vezi tu, într-o zi o să bată un vânt mai drăcos și adio! nu mai rămâne nimeni în sală… O să-i ia pe sus pe toți idioții…
– Așa, și? Oamenii au nevoie de vise.
– Au nevoie de vise?!… Rahat, au nevoie de vise! Păi, de ce nu de speranță, că tot veni vorba! Și când vin eu din nou ca să le dau un pic de vlagă trebuie să îi dezumflu de tot!… Eu sunt ăla care trebuie să le scoată țicnelile din scăfârlie, ca să îi fac să coboare din nou pe pământ! Munca mea constă de fapt în a destupa simțul realității… Întoarcerea în rahat… Îi surprind în toiul aburelilor pe toți și îi lipesc bine de tot de țărână… Ar fi bine, totuși, să nu mai răsară lichele ca tine care să-mi saboteze munca, să-i facă să creadă în baliverne și în cai verzi pe pereți…“
Și, pam!, își trage brusc mâneca, să o poată lua din loc. Nu apucă să facă doi pași că Platon chițcăie după el. Abia are timp Socrate să se întoarcă, că îl vede pe ăstălalt gata să-și pună pe foc frumoasele tragedii, vodeviluri, scheciuri, să le arunce grămadă în șanț… Pa!… În foc!
„Stai o clipă!“… scâncește cocuța de Platon în fața flăcărilor… Își frânge mâinile, ghemotoc de bale, de plânsete și de libov… „Nu mă lăsa… uite… Nu mai sunt fetița de altădată… N-o să mai scriu… pe cuvântul meu!“
Când îl vede pe Platon așa, salivând, lipicios de atâta clei amoros, lumina flăcărilor schițându-i suav conturul coapselor prin togă, Socrate se înmoaie deodată. Devine amabil.
„Hai, băiețaș, urmează-mă, oricum am avut mereu o slăbiciune pentru artiști.“
Mă rog, știi deja ce a urmat. N-o să-ți repet eu acum. După aceea, Socrate dă colțul din proprie inițiativă. Drept urmare, Platon se îmbolnăvește. Vrea să-și ia zilele, ascultând pentru ultima oară Dalida. Apoi își reia viața în mâini, metaforic, desigur. Pentru ca lumea să nu mai aibă parte vreodată de o căcănărie precum condamnarea maestrului său, se hotărăște să convertească politicile la filozofie.
Or, închipuie-ți că nu tare departe, în Sicilia, e la putere un tiran redutabil. Îl cheamă Dionysos din Siracusa. Haimanaua asta răzgâiată își bate joc de popor cu grație și cheltuiește averi ca să dezvolte mașinării de război din ce în ce mai performante. Acest serial killer adună cei mai buni experți ai lumii antice ca să-i facă mașinării de ucidere în masă. În timpul domniei lui și spre marea sa bucurie, se inventează spintecătorul-de-scuturi, lansatorul-de-pietre- în-moaca-tipilor-din-față, dispozitivul-de-tras-în-țeapă- cururi-în-serie, o grămadă de noutăți delicioase menite să reînvie puțin plicticosul câmp de bătălie, luându-i prin surprindere pe cei mai blazați dintre inamici. Nici una, nici două, Platon se hotărăște să-și ia catrafusele, inclusiv culegerea de exerciții pentru bac, și să meargă să-i predea o lecție tiranului. Așadar, se aranjează de un zbor clandestin, sare cu parașuta, ajunge cu taxiul și bate la poarta buncărului prezidențial al lui Dionysos.
„Cine-i acolo? întreabă un cerber cu cască în ureche.
– Cineva care a venit să îl convertească pe stăpânul tău la virtute.
– Hai, marș de-aici, nu avem nevoie de Martori ai lui Iehova. Mai ales dacă se întâmplă să fie sunniți.
– Dar stăpânul tău va fi foarte interesat.
Dulăul tuciuriu cu ochelari fumurii se răzgândește.
– Despre ce e vorba, mai exact? întreabă gorila, repetând ceea ce îi șoptește prin cască, direct în trompa-i uterină, tiranul Dionysos din Siracusa.
– Omul virtuos conduce mai bine decât un tiran.
– Astea-s tâmpenii. Dovedește.
– Tiranul a dobândit puterea ca să se bucure de ea. Or, cu cât o persoană vrea să se bucure de ceva, cu atât mai puțin îi place efortul. Or, cu cât îi place mai puțin efortul, cu atât este mai puțin capabilă de voință și perseverență, și cu atât cedează mai mult în fața propriilor capricii și toane.
– Și dacă mie îmi place să îmi urmez capriciile?
– Tocmai. Cu cât îți place mai mult, cu atât voința ta se clatină și cu atât vei ceda mai rapid în fața propriilor impulsuri.
– Păi, și ce?
– Un om care vrea să fie la conducere mult timp, fără a-i fi teamă de vreo destituire, trebuie să ia decizii lucide, la rece, și să le ducă la bun sfârșit. Așadar, dacă vrei să rămâi la putere, e nevoie de o voință de fier și de un temperament impasibil. Asta numesc eu virtute. QED.
– QED?
– Quod Erat Demonstrandum. Ceea ce era de demonstrat. Cu cât un om este mai virtuos, cu atât cresc șansele de a rămâne la putere. Cu cât un om iubește mai mult brizbrizurile, petrecerile, luxul și opulența, cu atât va fi mai puțin capabil să se conducă, așadar să-i conducă pe alții și cu atât vor crește șansele de a fi înlăturat de la putere. Tiranul e condamnat să dispară de pe scena politică, în timp ce omul virtuos e sigur că nu-l va da nimeni jos.“
Dulăul tuciuriu ascultă pârâiturile din cască.
„– Gata, poți să intri.“
Platon se instalează între pereții lui Dionysos și începe să-i țină predicile de rigoare.
„Ca să devii virtuos, îi explică el decadentului cap încoronat, e nevoie de răbdare și de antrenament. Programul pe tot anul este foarte încărcat, așa că ar fi bine să începi imediat dacă vrei să vezi rezultate în iunie.“
Când se pregătește să-și suflece mâneca togii pentru a desena la tablă marele corp cavernos, o matahală de agent de securitate profită pentru a-i suci brațul și a-l imobiliza la pământ. Platon nu reușește să își amintească ce a învățat în școală la orele de lupte greco-dar-nu-încă-romane, motiv pentru care rămâne lipit de podea, spumegând de furie și de umilință.
„Nefericitule, nu așa vei deveni virtuos!
– Mi se fâlfâie, eu vreau să mă simt bine cât timp sunt la putere.
– Dar n-o să dureze! O să sfârșești în infern!“
Te asigur, cititorul meu, că fix așa s-a derulat schimbul de replici, după cum se poate vedea din finalul dialogului Gorgias și din prima carte a Republicii. Așadar, Dionysos îi răspunde, prăpădindu-se de râs:
„Ia uite-l și pe ăsta! Face pe filozoful rațional și bla-bla-bla, dar imediat cum e confruntat cu iraționalul oamenilor de la putere, idiotul se cacă-n bălării și se screme să-i înspăimânte.“
A doua zi, îl regăsim pe Platon în cala unei nave de pirați, în mijlocul muncitorilor clandestini mauritani care încearcă să ajungă în Spania… Îl regăsim mai târziu într-o piață de sclavi, unde clienții curioși îi verifică starea dinților și îi ridică cracii ca să vadă dacă nu cumva are platfus. Din fericire, un coleg de cancelarie aflat în vacanță pe meleagurile acelea îl reperează, îl cumpără cu douăzeci de monede de argint de 100 de drahme, iar Platon se poate întoarce acasă.
Dar experiența asta nu îl face să renunțe. A dat chix când a încercat să transforme un rege într-un filozof? Atâta pagubă! O să transforme toți filozofii în regi. De îndată ce se pune pe picioare, cumpără un teren la Atena. Și își petrece restul vieții formând filozofi pentru a deveni șefi de guvern…
Noi, privind retrospectiv, ne putem imagina dezastrul. Filozofi la putere… Păi, de ce nu îngrijitori la domiciliu recrutați din rândul scafandrilor militari? Totuși, zică lumea ce o vrea, Platon a avut tupeu la faza asta. Ni-l putem imagina pe Bernard-Henry Lévy, alarmat de tot ce se întâmplă în Libia, hotărându-se să intervină și fugind cu pletele în vânt? Mă rog, să intervină… BHL comandă, între două cocteiluri, un bombardament al forțelor NATO prin groom service-ul de la Carlton, unde a venit ca să vorbească despre ultimul său film… E ușor… Dar ți-l imaginezi pe BHL mergând la palatul prezidențial, solicitându-i o audiență lui Gaddafi și oferindu-i un exemplar cu autograf din Barbaria cu chip uman? Și apoi planificând să recapituleze timp de cinci săptămâni ce înseamnă puritatea periculoasă, cămașa purtată neglijent, dar sofisticat și democrația de piață?
Nu, sincer acum, se poate ca Platon să fi fost orbit de dragoste, dar măcar nu îi lipsea curajul.
Curs practic
Asistă la o reuniune publică a unui partid politic oarecare. Fii atent să reproduci fidel codurile simbolice ale aderenților, pentru a trece neobservat. În treacăt, o să observi că, pe măsură ce partidul este mai de dreapta, femeile sunt mai superfeminizate. Cu cât este mai de stânga, cu atât este mai vizibilă nediferențierea sexuală prin haine. Fii foarte atent la teza principală susținută de orator. Ciulește bine urechile. Identifică indigența filozofică a argumentelor care o susțin. În momentul în care se dă cuvântul publicului, ridică mâna; nimeni nu se va uita ciudat, pentru că respecți codul lor vestimentar. Când ți se dă microfonul, vei relua teza oratorului. Atenție! Nu o vei critica, o vei amplifica (metoda inducției amplificatoare, zisă și baconiană), până la consecințe foarte deranjante, absurde și chiar înfricoșătoare, dar la care oratorul va fi obligat să subscrie, pentru că nu ai făcut decât să îi dezvolți ideile.
Dată fiind această umilire publică, ai toate motivele să speri că oratorul va înțelege nevoia de a accede la o formare solidă într-ale filozofiei politice. Desigur, la sfârșitul reuniunii respective, o să te oferi să îi fii profesor.
Alain Guyard, 33 de lecții de filozofie de și pentru băieții răi, în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts, colecția savoir-vivre. Traducere: Marius Constantinescu. Ilustrația copertei: Irina Dobrescu