Monika Peetz s-a născut în 1963, în Germania. A studiat germanistica, științele comunicării și filozofia la Universitatea din München. După excursuri în advertising, în dramaturgie și în lumea editorială, din 1990 este redactor la Bayerischer Rundfunk în redacția de film, iar din 1998 a devenit autoare de romane cu un imens succes.
Abia întoarse din pelerinajul lor de la Lourdes, doamnele de marți pornesc într-o nouă aventură. Cinci prietene, cinci personalități atât de diferite, dar urmărite de același gând: să lase în urmă agitația lumii în care trăiesc, să scape de griji, să slăbească. Așa sună porunca. Iar noua lor aventură se va dezlănțui la Achenkirch, un castel izolat, transformat în hotel, o împărăție a curelor de slăbire. Șapte zile fără distracții. Fără telefon, fără internet, fără bărbați, fără familie, fără serviciu. Dar, din păcate, și fără mâncare. Cel puțin teoretic. Chinurile foamei, regulile stricte și problemele din ce în ce mai sâcâitoare le împing să recurgă la tot felul de tertipuri, amenințând serios succesul escapadei lor. În loc de relaxare – neînțelegeri, certuri și nopți albe. Iar Eva se va confrunta cu cea mai grea încercare din viața ei. Și va descoperi că există secrete de familie de care e bine să nu încerci să te apropii niciodată…
– Oare Judith o mai avea în cap și altceva în afară de bărbați?
– Cum i se vâra în suflet lui Falk!
– Jenant.
Judith își imagina comentariile lor. Se retrăsese într-un colț discret, din afara castelului. În singurătate. Lor le venea ușor să vorbească. Estelle era fericită cu soțul ei, regele farmaciilor, Eva îl avea alături pe Frido, Kiki pe Max și Greta, iar Caroline trăia o idilă. Fără nicio îndoială. În timp ce ea, Judith, nu avea nici secrete și nici iubiți la care să se gândească înainte să adoarmă. Trecuseră doi ani de când nu mai avusese nicio bucurie și își dăduse toată silința să se împace cu noua ei existență de persoană solitară. Se despărțise de patul lui Arne, monstruos și greoi, redecorase locuința cu ajutorul unei consultante Feng Shui și își găsise de lucru la Luc, în Le Jardin. Servirea clienților i se părea cea mai adecvată formă de ispășire a păcatelor. Dar totul era zadarnic. Singurătatea o măcina.
Dintr-odată, o lumină s-a aprins de la sine. În lupta lui continuă de reducere a cheltuielilor de întreținere, Falk montase senzori de prezență și în zona exterioară, care să aprindă și mai ales să stingă becurile, când nu mai mișca nimic.
– Ei, lasă că nu e vorba de răutate în ceea ce ți-au reproșat, s-a auzit o voce.
În lumina felinarului a apărut Kiki.
– Crede-mă, am încercat din răsputeri să văd și partea bună a noii mele existențe, s-a apărat Judith. Știu ce înseamnă să iei micul dejun de una singură, să nu fii pe nicio listă de telefoane preferențiale, să cumperi de la supermarket casolete cu mâncare pentru o persoană, să pui doar o farfurie pe masă, să-ți înghețe picioarele în pat și să nu sară nimeni să prindă păianjenul gras cuibărit după cadă.
– Când îți cauți un partener, trebuie să o faci cu dezinvoltură, i-a sugerat Kiki. Și lucrurile se întâmplă de la sine.
Judith avea îndoieli. Teoria era valabilă în cazul lui Kiki, care nu s-a putut plânge niciodată de lipsă de atenție din partea bărbaților. Ea, în schimb, nu avea nici pe departe același vino-ncoace.
– Habar nu ai cu câtă dezinvoltură am ieșit singură la cină prima dată, i-a mărturisit Judith, străbătută de un fior.
Peggy fusese singura ei parteneră de conversație, o chelneriță evident deprimată, care, simțind-o lovită de aceeași soartă, între două feluri de mâncare i-a servit și povestea vieții ei irosite. „Bărbații… un capitol închis. Acesta e adevărul. Am patru fii și doi foști soți. Șase ratați. Stă scris în gene.”
În ceea ce o privea, Judith atinsese punctul culminant al propriului său declin într-o seară de Crăciun, lângă bradul familiei fratelui ei mai tânăr cu opt ani. În postura de mătușă solitară, ușor excentrică, năpădită de un amestec de senzații de naftalină și disperare, cu o aură de fată bătrână. După care ce altceva mai putea să urmeze decât veșnicul deux-piece liliachiu, învăluit în apă de colonie pe măsură, desăvârșindu-și astfel metamorfoza într-o respectabilă vieille dame.
– La ce bun să trec singură prin viață? O enormă risipă, a mai comentat ea. Să îmi irosesc cei mai buni ani într-un mare și cenușiu nimic.
– Poți să ai o viață minunată și în lipsa unui bărbat, a insistat Kiki, plină de convingere. Am citit eu. Într-o revistă, a adăugat, cu jumătate de gură.
Kiki era o legendă vie în rândul doamnelor de marți pentru viteza cu care se perindau bărbații în viața ei. Iar în ceea ce privea singurătatea, era departe de a fi vreo expertă. Și Judith știa foarte bine asta.
– Viața mea a cam trecut, cam jumătate din ea, mai bine zis, a mai adăugat Judith cu tristețe, și nimic din ceea ce fac nu merită vreo atenție.
– Și eu sunt în aceeași situație, a asigurat-o Kiki.
– Există doi oameni care te iubesc, i-a răspuns Judith.
Kiki a privit-o cu neîncredere.
– Iubirea face parte din viață, așa ca furtuna și valurile de caniculă, s-a însuflețit Judith. În cazul meu, toate sunt călduțe.
Apoi s-a lăsat tăcerea. Senzorul a decis că nu se mai petrecea nimic important și a stins becul. Printre umbrele din depărtarea burgului, stâncile de calcar străluceau în razele lunii.
Judith s-a ridicat brusc și a început să sară de pe un picior pe altul și să dea din brațe, ca și cum ar fi vrut să-și ia zborul.
– Ce-i asta? Un ceremonial de dragoste africană? a întrebat-o Kiki.
– Încerc să declanșez lumina, a mormăit Judith. Vreau să-ți arăt ceva.
Kiki a ridicat mâna, cu calm. Lumina s-a aprins imediat. Chiar și în ce privea senzorii electrici, Kiki avea mai mult succes, când își dorea să atragă atenția. Însă nimic nu era veșnic. Judith a scos din buzunarul pantalonilor un obiect bine înfășurat.
– Promite-mi că n-ai să râzi de mine.
A despăturit cu grijă obiectul din catifeaua roșie care îl proteja și a scos la vedere o piesă metalică de formă neregulată, un talisman de care nu se despărțea niciodată. Pentru ca totul să îi meargă bine.
– Plumb topit și turnat în apă rece. De Anul Nou, i-a explicat ea. Oracolul nu a dat greș niciodată. Nici când l-am cunoscut pe Arne, nici când s-a îmbolnăvit, nici când s-a petrecut povestea cu Philipp.
Kiki și-a dat toată silința să găsească vreo semnificație în bulgărele acela diform.
– Judith, doar nu crezi cu adevărat în așa ceva?
– De ce nu aș crede?
– Până și gunoiul menajer poate dezvălui mai mult. Cu cât conține mai multe ambalaje de produse gata preparate, cu atât e mai ridicată prezența lipidelor din sânge. Și cu atât mai repede te apropii de sfârșit.
Judith a gemut. Sărbătorise revelionul la Estelle, împreună cu Eva și Caroline. Și atunci îi fusese extrem de greu să-și convingă prietenele prozaice să se apuce de turnat plumb. Caroline sărise cu gura – plumbul topit este extrem de toxic și nu trebuie inhalat, sub niciun motiv, Estelle și-a făcut griji, înainte de toate, ca stropii de plumb topit să nu ajungă pe masa ei Chippendale. Iar Eva era ocupată cu serviciul de intervenții rapide. Nu, nu la spital, ci pe stradă, unde Frido și cei patru copii trăgeau cu petarde. În fiecare an, Frido făcea un drum special în Belgia, ca să cumpere pe sub mână artificii, cu denumiri de-a dreptul fantasmagorice, spre exemplu, „chirăitura bucătăresei”.
– Bine că nu se duce în Polonia, să se aprovizioneze cu „Fajerwerki”, care sunt și mai periculoase, ofta Eva.
De când lucra din nou în spital, Eva era tot mai îngrozită de câte accidente se petreceau. Prin urmare, era foarte ocupată să le pună celor patru copii ai lor ochelari de protecție, pentru ca fiecare să poată întâmpina Anul Nou cu amândoi ochii și cu toate cele zece degete.
Dar Judith își impusese capriciul. Ca pe urmă să fie la un pas să regrete, văzând cât de puțin creative se dovedeau prietenele sale în interpretarea formelor plăsmuite din topitura de plumb.
– Fier vechi! exclamase Estelle, spontan, când Judith scosese forma răcită din apă. Tatăl meu făcea colecție. Fierul vechi îl recunosc fără nicio greutate. Și semnifică prosperitate.
Nici Carolinei nu îi venise vreo idee mai strălucită.
– Aduce puțin cu pisica persană a vecinilor noștri.
– Înainte sau după ce a văzut BMW-ul de aproape? se interesase Estelle.
Judith își punea acum mari speranțe în talentul lui Kiki. Care își dădea toată silința să surprindă ceva pozitiv.
– Un proteu? s-a încumetat ea.
– Partea de sus simbolizează o inimă, a subliniat Judith, cu importanță. De asta mi-am dat seama de la bun început. Iar partea de jos, franjurată, a rămas o enigmă. Până să ajungem aici.
Judith a ridicat mâna în care ținea bucata de plumb. Franjurii aceia se suprapuneau perfect peste silueta stâncilor de calcar.
Kiki a înțeles încotro bătea.
– Nu-i un simbol. Ci mai degrabă harta de localizare a unei comori.
Judith a clătinat din cap.
– Încerc să înțeleg mesajul. Dar în niciun caz nu poate fi vorba de Hagen Seifritz, nu?
Kiki a încremenit.
– S-ar părea că și tu crezi în povestea dispariției fetelor.
– Toate legendele vechi au un sâmbure de adevăr, i-a confirmat Judith bănuiala.
Fragment din romanul 7 zile fără de Monika Peetz, în pregătire la Editura Baroque Books and Arts, colecția cadril. Traducere: Mihai Moroiu. Ilustrația copertei: Ana Wagner