Există, constant, o osmoză viață-literatură și retur, astfel încât fluența granițelor duce la îmbogățirea fiecăreia, prin reconstrucția lor simbolică. Numai viziunile cu adevărat puternice și originale au acest dar. Și numai cele care sunt create în forța autenticității expresiei. O astfel de lucrare este cea de față.
Marius Stoian a debutat în revistele literare la 17 ani și și-a tipărit prima carte la 40. Volumul “8215”, apărut la Editura 22th Century Publishing, ilustrat de photo-grafitti ale lui Alex MacNaughton, îl recuperează rapid pe autor, așezându-l în rândul colegilor de vârstă, debutanți cu toții prin anii ’90, fără ca toți să fie nouăzeciști sau douămiiști. Este un caz singular ca, odată cu debutul, un poet să se instaleze în rândul generației sale fără ca absența sa îndelungată din peisaj să se resimtă în vreun fel în paginile volumului său.
Chiar dacă autorul își marchează și se delimitează de aceste texte ca de o fază a experimentului încercat în urmă cu douăzeci de ani, îți este dificil să crezi că poemele lui Marius Stoian sunt scrise doar în anii ’90, ele sunt extrem de așezate, rod al unei temeinice meditații asupra lumii și poeziei. Construcția volumului este fără fisură, elaborată cu minuțiozitate și, lucru rar la o carte de poezie, impunând lectura exact în ordinea cărții, de la așezarea în temă cu “Dus-întors cu tramvaiul 41” până în descifrarea finală din “Scrisorile Neuroniei”.
Senzația, întărită de imaginile lui Alex MacNaughton, este una filmică, terifiantă cu fiecare pas făcut în interiorul unui spațiu postapocaliptic. “8215”. un titlu ce induce ideea unui sf sau a unui horror, este, în viziune, ideologie (în sensul originar al termenului – textura de idei pe care se brodează textul) și conștiință poetică, una dintre puținele exprimări a postmodernismului de la noi. Orașul, ca lume, realitate și simbol al întregii vieți, nu mai este nici tentacular, nici sufocat și sufocant prin insemne ale industrializării alienante, ci apare ca unul prăbușit, prin implozie, de însăși civilizația devoratoare. Năpădit de alge, noroi, năclăit de fum, cețuri, întuneric, orașul degradează orice vine din afara lui: “Pe groapa de gunoi a orașului. Un ultim curcubeu se preface-n zdrențe. De/ veghe peste omizi și păianjeni, peste noroaiele în care cizma se-afundă peste/ mirosurile acre care te sugrumă. Aici învăț să mă afund în mulțime”.
Totul e fantomatic, devitalizat, degradat, haos. Din când în când, în imagini ce mie mi-au adus aminte de “Călăuza” lui Tarkovski – stranii mașinării ivindu-și colții din mlaștini, bușteni ce atinși ne arată putregaiul etc. -, orașul se destramă putred: “Orașul devine o poartă în care bați surd și ritmic. Și degetul pătrunde-n lemn,/ ca și mâna, ca și trupul – Da, și trupul, cu de-a-ntregul, pierdut într-o lume a/ înlloririlor stinse, trupul de ceară și fum înecăcios”.
Personajul navigant prin acest spațiu este el însuși cataleptic, viu și mort, mort și viu, după cum sunt toate ființele vii în căutarea unor repere, unor insemne ale viului din alt timp. Amintirea este de scurtă durată, asemenea unor flash-uri: “Plouă direct pe timpane (excepțional vers, n.n.)/ acoperind orice alt sunet și noaptea lasă în fierbințeala memoriei/ nedeslușite urme”.
Postmodern este Marius Stoian și în conștiința scrisului. Universul destrămat nu se mai poate compune decât prin cuvânt. Nu mai există concretul ci numirea sa, nu mai există verb ci desemnarea verbului ca acțiune. Surprinzător, pentru mine, este cât de aproape este autorul de textualismul unui Gheorghe Iova, filtrat să zicem prin stările lui Virgil Mazilescu, și, în același timp, cât de aproape este de rostirea simplă, a neputinței, a unui Lucian Vasilescu.
Deși nu caută cocnetrarea cu orice preț – poemele sunt ample, uneori adevărate puneri în scenă cu gesturi largi și inflexiuni oraculare, Marius Stoian găsește formulări remarcabile și memorabile: “În preajmă, ca un procent de incertitudine, moartea”, “Timpul scuipând în palme,/ suflecându-și mânecile”, “Urâțenia femeii gravide vestește frumusețea dureroasă a nașterii”, “În urmă, întunericul compus din acte fără importanță”,
Volumul lui Marisu Stoian va fi, sunt sigur, revelația acestui an poetic 2010.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.