În aprilie 2008, Ed Stafford, însoțit de un muncitor forestier pe nume Gadiel „Cho” Sanchez Rivera, pornea în aventura vieții sale, la capătul căreia urma să devină primul om care a parcurs vreodată pe jos întreaga lungime a Amazonului. După aproape doi ani și jumătate, străbătuse de la un capăt la celălalt întregul continent sud-american, ajungând la gurile imensului fluviu. Pericolul era prezent la fiecare pas – aligatori, jaguari, vipere sau anghile electrice, precum și numeroasele obstacole provocate de răni și furtuni tropicale –, astfel că încercarea l-a supus pe Ed unor eforturi fizice și mentale inimaginabile. A fost avertizat în repetate rânduri de către localnici că va muri și s-a aflat chiar în situația de a fi urmărit de băștinași înarmați cu macete și reținut sub acuzația de crimă. 860 de zile pe Amazon este jurnalul unei expediții în premieră mondială, care-i poartă pe cititori într-o călătorie dintre cele mai îndrăznețe, de-a lungul celui mai mare fluviu din lume și prin habitatul cu cea mai mare biodiversitate de pe pământ.
„Toate generațiile au nevoie de eroi; este încântător faptul că în sfârșit există unul real.” (The Times)
Ed Stafford a fost căpitan în Armata Britanică până în 2002, după care a condus expediții peste tot în lume. A lucrat alături de Organizația Națiunilor Unite în Afganistan, unde a participat la organizarea primelor alegeri prezidențiale. În anul 2012, performanța lui a fost inclusă în Guinness Book of Records.
Tribul Ashaninka
În dimineața următoare, după ce am mâncat ciorbă cu rasol de vită și am băut Inca Kola într-o cafenea sărăcăcioasă, Oz și cu mine am coborât la râu, am umflat bărcile și am coborât pe râul Apurímac, prin ceața dimineții. Râul lat de 20 de metri era plin de stânci, iar pe alocuri erau curenți repezi și vârtejuri. Distanța până la Puerto Ocopa (următoarea așezare legată prin drumuri de exterior) era de 155 de kilometri în linie dreaptă, poate ceva mai mult de 200 de kilometri de-a lungul râului șerpuitor. Estimând că vom ajunge acolo în patru zile, probabil că fuseserăm destul de neatenți când am pornit la drum având ca provizii doar trei pachete de biscuiți cu aromă de căpșuni.
Prima mea senzație a fost că, în comparație cu mersul pe jos, era mult mai distractiv. Curentul era puternic, ne purta rapid de-a lungul malurilor. Ne deplasam foarte repede spre nord.
Apoi însă Oz a început să se comporte ciudat. Țipa la fiecare curent mai iute, de parcă văzuse o fantomă. Nervii săi deja slăbiți îl aduseseră într-o stare în care era cât pe ce să cedeze nervos, în barca lui. Am încercat să-i vorbesc și să-l liniștesc, dar, cum coboram cu mare repeziciune pe un râu destul de periculos, cu curenți mari și colibe de nativos posibil periculoși presărate ici-colo pe maluri, tentativele mele au rămas fără rezultat. A fost cuprins de un râs nestăpânit.
După aceea curenții au devenit mult mai periculoși. La un moment dat am subestimat unul, iar forța râului m-a izbit într-o stâncă. În mai puțin de o secundă barca mi s-a umplut cu apă și am crezut că sunt în mare primejdie. Oz venea spre mine din spate, cu un rânjet maniacal întipărit pe față. I-am făcut semn cu mâna să se îndepărteze de calea pe care o apucasem eu. În timp ce a trecut în siguranță pe lângă mine, am reușit să-mi eliberez barca și, spre bucuria mea, mi-am dat seama că, deși era plină de apă și afundată, nu se scufunda. Am vâslit, îndepărtându-mă de curenți; doar jumătatea de sus a corpului și rucsacul erau în afara apei – barca se afla cu totul sub nivelul apei.
În ziua aceea am trecut pe lângă mulți oameni care păreau băștinași; cei mai mulți erau înarmați cu puști. Majoritatea ne-au privit doar, fără să-și manifeste vreun sentiment.
Am ridicat tabăra pe o plajă cu pietre, la ora 18, pe când se întuneca. Doi băieți pescuiau cu un cârlig și un fir și am mers să-i întrebăm dacă aveau ceva de mâncare. Oz le punea întrebări foarte panicat și agitat, încât era oarecum stânjenitor, și mi-am dat seama că trebuia într-adevăr să plece acasă. Băieții nu au fost prea intimidați de comportamentul lui Oz și ne-au spus că dimineața trecea pe acolo o barcă pentru pasageri. Pentru prima oară aflam că râul era navigabil și pentru alte tipuri de ambarcațiuni în afară de caiace și canoe, ceea ce ne-a ridicat foarte mult moralul. Ne-au dat să mâncăm două rădăcini de yucca și, cum eu nu mai gătisem așa ceva, Oz mi-a arătat cum să le tai bucăți și să le fierb. Am mâncat fiecare câte o farfurie mare de yucca; la gust, aducea puțin cu cartoful. Oz s-a mai relaxat puțin, simțindu-se confortabil cu stomacul plin, știind că a doua zi nu mai trebuia să urce din nou în barcă.
În dimineața următoare am mers cu barca de pasageri până la Puerto Ocopa. Acolo i-am dat lui Oz niște bani, i-am spus că îi voi trimite restul prin Western Union, l-am urcat într-un taxi rablagit care mergea până în orașul Santipo, de unde urma să ia un autobuz până la Lima, apoi altul până la el acasă, în Cuzco. Despărțirea a fost lipsită de efuziuni, dar în momentul respectiv eram bucuros că Oz pleca; teama lui era contagioasă și nu mai era de folos expediției. Se descurcase de minune, aducându-mă cât de departe putuse, și îi datoram foarte mult. În afară de suma promisă, i-am mai dat și niște bani cu care să-și plătească taxa pentru semestrul următor la școala de ghizi. Taxiul cu caroseria îndoită a dispărut într-un nor de praf; atunci l-am văzut ultima oară pe Oswaldo.
Expediția începuse de patru luni, mă despărțisem de Luke, iar acum de Oz, dar simțeam că forțele îmi sporesc. Fizic și mental, mă adaptam la noile solicitări ale acestei expediții și simțeam cu adevărat că trăiesc; fiecare zi îmi aducea senzații noi și peisaje nemaivăzute.
Căpitanul bărcii cu care venisem, un om îndesat, pe nume Ruben, a avut amabilitatea să mă ducă la comunitatea locală de băștinași ashaninka, de lângă Puerto Ocopa, să caut un alt ghid. Căutam un bărbat care să vorbească dialectul indigen local. Satul avea ulițe prăfoase, dispuse ordonat, și case simple din lemn acoperite cu ramuri de palmier. Diferența dintre satul Ashaninka și așezarea colonială Puerto Ocopa consta în faptul că indienii erau curați și ordonați, iar portul colonial era plin de gunoaie și construit haotic. Casele erau acoperite cu stuf și adesea nu aveau pereți, dar străzile nepavate care le uneau nu erau foarte diferite de cele dintr-un sat occidental. Cam după a cincea tentativă de a găsi casa pe care o căutam, am ajuns la una lângă care stăteau doi băștinași ashaninka de vârstă mijlocie și un tânăr. Ruben a explicat ce căutam, la care imediat tânărul a zâmbit larg și ne-a spus: „Merg eu!”.
– Minunat! am spus eu, uimit că găsisem un ghid. Câți ani ai?
– Șaisprezece, a spus Elias.
Mai erau doar câteva ore până ce barca pleca din nou în susul râului, așa că mi-am redistribuit echipamentul. Am pregătit un rucsac destul de ușor pentru mine (am scos laptopul, încărcătoarele solare și alte obiecte grele, pe care aveam să le las la hotelul sărăcăcios, deoarece urma să ne întoarcem aici pe jos) și un rucsac foarte ușor pentru Elias. Cred că avea mai puțin de 1,50 metri. Era lat în umeri și avea un zâmbet larg, aproape ca un african. I-am cumpărat niște pantofi sport și o cămașă și ne-am îmbarcat.
În barcă, l-am întrebat despre familia lui. Mi-a explicat că cei doi pe care îi cunoscusem erau unchiul și mătușa lui și că locuia cu ei pentru că mama lui fusese ucisă.
– Îmi pare rău, i-am spus. Când s-a întâmplat asta?
– Miercuri, mi-a răspuns Elias.
Nu eram destul de fluent în spaniolă ca să vorbesc mai mult despre asta cu Elias, cum aș fi vrut, deoarece era un subiect foarte delicat – dar se pare că mama lui murise cu mai puțin de o săptămână înainte să-l întâlnesc. Incredibil, cauza fusese un cui care i-a străpuns gâtul.
Când am ajuns din nou în Pichari, Elias și cu mine ne-am cazat în același hotel în care stătusem cu Oz de două ori înainte. Deoarece îmi lăsasem laptopul la Puerto Ocopa, ca să reduc din greutate, nu mi-am putut verifica e-mailurile, așa că am sunat-o pe prietena mea Marlene din Lima, iar ea mi-a transmis toate mesajele importante. A fost plăcut să vorbesc cu ea, i-am perceput în voce îngrijorarea pentru siguranța mea, ceea ce m-a făcut să simt că unei persoane aflate nu foarte departe îi păsa de mine.
În ultimele zile avusesem momente în care fusesem anxios și speriat cât pentru toată viața. Când am analizat însă validitatea expediției în ansamblu, mi-am dat seama că fusesem speriat pur și simplu de ceea ce nu știam și că probabil totul va fi bine. Aproape sigur, avertismentele îi vizau pe turiștii obișnuiți. Mi-am spus că eu nu mă număram printre ei. Totodată, mi-am amintit că și eu fusesem militar în Irlanda de Nord și că petrecusem patru luni în Afghanistan. Puteam să fac față, mai ales dacă Elias reușise să facă față la șase zile după moartea mamei sale.
Pe 30 iulie 2008, după ce am mers 35 de kilometri pe un drum șerpuit, nepavat, Elias și cu mine am ajuns la Natividad. După toate avertizările, îmi imaginasem acest oraș aflat în afara legii ca fiind plin de traficanți de droguri înarmați, cu pălării cu boruri largi și ditamai mustățile. În schimb, un cuplu discret ne-a găzduit într-un fel de hotel modest și m-am dus să o caut pe sora lui Oz, Paulina, care întâmplător lucra ca profesoară în Natividad. Am găsit-o ușor; era singura profesoară din oraș și a fost fascinant să văd această frumoasă versiune feminină a lui Oswaldo. A fost foarte îngrijorată când i-am spus de ce Oswaldo nu mă mai însoțea și mi-a spus că probabil acum ar trebui să plec și eu acasă. Am zâmbit, am încercat s-o asigur că îmi asumam riscul și i-am sugerat să-i facem o vizită președintelui orașului, ca să las impresia că sunt cât mai deschis și mai nepericulos posibil pentru traficanții de droguri.
Paulina m-a însoțit la casa președintelui, dar acesta făcea duș când am sosit noi. În timp ce așteptam afară, m-am simțit oarecum ca George Bush stând lângă un fort al talibanilor din Afghanistan, sperând să nu fie observat. Toți cei din piață au lăsat baltă ceea ce făceau și se holbau la mine.
Apoi i-am văzut pe „grei”. „Acum începe”, mi-am spus în gând. Patru bărbați înarmați cu puști se îndreptau clar spre mine, din partea opusă a pieței, cu expresii răuvoitoare. Mă simțeam destul de curajos, așa că le-am ieșit în întâmpinare; am mers către ei și am dat mâna cu fiecare, rând pe rând, privindu-i în ochi.
Le-am explicat cine sunt și le-am arătat permisul obținut de la ronderos, din Pichari. Mi-am dat seama acum că scrisoarea aceea era neprețuită.
Ușor încurcați de scrisoare, durii păreau totuși să accepte că aveam permisiunea să mă aflu acolo. Au cerut însă să-l vadă pe Elias, care era la hotel, așa că am fost escortat sub amenințarea armei până la clădirea în care ne cazaserăm. Din nefericire, Elias nu considerase necesar să-și ia cu el nici un document, o mare greșală într-o țară ca Peru, unde este obligatoriu să porți asupra ta actul de identitate. I s-a trecut cu vederea doar pentru că nu era încă major.
După ce au văzut scrisoarea și pe Elias, au cerut să vadă conținutul rucsacului meu. I-am dus în camera mea și le-am arătat totul. Le-am înșirat diverse detalii stupide, le-am explicat cum funcționa camera video, i-am copleșit pur și simplu cu informații. În scurt timp s-au plictisit.
Îmi făcusem griji că-mi vor confisca aparatul de filmat, pentru că singurul lucru pe care nu și-l doreau era să se afle despre comerțul cu droguri din zonă; dar, după ce văzuseră totul, nu prea știau ce să facă. Și-au menținut aerul amenințător, mi-au mulțumit pentru timpul acordat și mi-au urat bun venit în oraș. Dacă aveam vreo problemă, să-i contactez. „Noi suntem legea”, mi-au spus ei, în caz că încă nu-mi dădusem seama de acest lucru.
Apoi am mers pe strada principală, iar un bărbat înalt, slab, cu barbișon, a trecut pe lângă mine, foarte aproape. „Ai grijă, gringo!”, mi-a spus el amenințător, și a dispărut. Dacă nu m-ar fi avertizat deja toată lumea să fiu prudent aici, aș fi izbucnit în râs. Oamenii din Natividad se luau în serios într-un mod ridicol. Erau ca niște copii înarmați, dar combinația era cât se poate de letală.
Seara, la culcare, am fost uimit că mă aflam din nou într-un hotel, într-un pat, și mi-am setat camera video pe modul nocturn, punând-o la îndemână, în caz că aveam să fim deranjați peste noapte. Nu a fost cazul.
Am luat micul dejun la ora 6; apoi, îndestulați cu ochiuri și pâine, ne-am luat rămas-bun de la Paulina și am ieșit din Natividad, îndreptându-ne spre râul Ene. Elias și cu mine arătam ridicol mergând împreună, eu înalt de 1,85 metri, iar el mai mic de 1,50. Cu pantaloni scurți și pantofi sport noi-nouți, semăna și mai mult a copil.
La mijlocul dimineții am ajuns la Puerto Ene. Acolo l-am întâlnit pe Jonathan, un bărbat puternic, zvelt, numai fibră, care s-a hotărât cât ai clipi să se despartă de soție și copii și să vină cu noi. Jonathan cunoștea potecile și avea încrederea celui care trăia dintotdeauna în zona respectivă. Era important că avea entuziasm și fermitate; a început imediat să ne motiveze pe Elias și pe mine să mergem mai repede. Ne conducea hotărât pe potecile din pădure, iar aportul unui tovarăș nou ne-a revigorat complet.
Acum era începutul lui august, iar Elias, Jonathan și cu mine treceam pe lângă comunități de băștinași, una după alta, oarecum buimaci. În fiecare așezare ni se oferea masato, o băutură fermentată preparată de femei, care mestecă yucca și o scuipă într-un castron. Saliva lor este esențială pentru procesul fermentației, iar produsul rezultat este o băutură lăptoasă, slab alcoolizată. Este nepoliticos să refuzi băutura și încă nu înțelesesem că poți refuza politicos să primești încă un rând, așa că beam zilnic litri întregi din acest fluid fermentat, rânced.
Comunitățile de băștinași îmi creau o stare de nervozitate. La rândul lor, băștinașii ashaninka erau și ei la fel de nervoși în prezența mea. Era cel mai autentic și mai primitiv trib din câte aveam să întâlnesc pe întreaga durată a călătoriei și mi-aș fi dorit mult să fi știut mai multe atunci, ca să fiu mai relaxat și să mă bucur mai mult de întreaga experiență. Expediția era însă cum era, iar eu a trebuit pur și simplu să mă adaptez și să învăț cât de mult puteam. M-am străduit mult să mă relaxez, dar contextul era atât de inedit pentru mine, încât nu am reușit cu adevărat.
Bărbații și femeile ashaninka purtau veșminte dintr-o singură bucată de material maro sau albastru, numite cushmas, care erau de fapt un fel de saci țesuți manual folosind o metodă tradițională. Cu toții erau scunzi, nimeni nu depășea 1,65 metri, și foloseau multe podoabe din mărgele și vopsea roșie pentru față, adesea sub forma unei dungi subțiri trasate peste nas, de la un obraz la celălalt. Foarte puțini aveau încălțări, iar mulți purtau mereu în mână un arc cu săgeți. Conversațiile se purtau în cea mai mare parte în limba ashaninka, iar eu vorbeam în spaniolă cu Jonathan și cu Elias, încercând să ghicesc ce spunea fiecare. În trecut, câțiva misionari ajunseseră în unele comunități, cu bărcile, dar toți au fost de acord că eram primul alb care ajunsese vreodată în satele lor mergând pe jos.
Jonathan a fost nevoit să ne părăsească și să se ducă acasă, pentru că am fost anunțați prin radio că fiica lui era bolnavă. Mi-a părut rău să-l văd plecând; fusese o prezență entuziastă și aveau să-mi lipsească energia și nerăbdarea lui de a face lucrurile repede. Era un sud-american foarte atipic.
În ultima seară pe care a petrecut-o cu noi stăteam în hamac și scriam în jurnal, când m-a întrerupt din visare:
– Estafford! Estafford! Vino să bei cu noi!
Cumpărase o găleată de 10 litri de masato de la nativos și voia să beau cu el. Când i-am refuzat oferta amabilă din hamac, s-a furișat lângă mine și mi-a spus că oricum trebuia să plătesc o sută de soli (20 de lire) pentru găleată.
– Vete la puta! au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus lui Jonathan. „Dispari!”
A doua zi de dimineață, când Elias și cu mine am pornit mai departe, totul părea foarte sumbru și liniștit fără mândrul nostru prieten. În cele din urmă am ajuns într-o comunitate, Pamakiari, unde mi s-a spus „Nu”. Nu puteam trece. Localnicii erau vizibil speriați de sosirea mea și s-au adunat să se alarmeze împreună și să strige la mine. Au aruncat găleți cu apă peste mine și peste Elias, iar o femeie m-a uns pe față cu mâinile cu vopsea roșie din plante.
Una dintre femeile din spatele grupului ieșea în evidență. Era mult mai înaltă, avea cam 1,80 metri, era zveltă și albă asemenea unei occidentale, dar purta aceeași vopsea pentru chip și podoabe din mărgele ca și băștinașii ashaninka. M-am uitat la ea, nefiind sigur ce sau cine era, iar ea mi-a surprins privirea. A venit spre noi:
– Ești englez? m-a întrebat ea cu un impecabil accent britanic. Pe mine mă cheamă Emily. Știi unde vă aflați? a continuat Emily pe un ton acuzator. Știi prin ce au trecut oamenii aceștia?
Eram cuprins de bucuria de a fi găsit o persoană cu care puteam vorbi cum se cuvine, dar și stânjenit de cunoștințele mele insuficiente despre tribul Ashaninka.
Sătenii ne-au permis să stăm de vorbă, dar inițial Emily era clar atentă să nu fie prea prietenoasă cu mine. Ulterior am aflat că era antropolog italian și că petrecuse luni de zile lucrând cu tribul Ashaninka, stând într-un oraș din apropiere, înainte ca ei să capete suficientă încredere în ea încât să-i permită să-i viziteze și în cele din urmă să trăiască într-una din comunitățile lor, pentru a le studia cultura.
[…]
În trecut, în zonă fuseseră probleme mari, cauzate de violențe oribile, iar tribul Ashaninka de pe râul Ene suferise groaznic din cauza grupării „Cărarea Luminoasă”, alcătuită din teroriști comuniști care încercau să preia puterea în Peru. Guvernul de atunci îi înzestrase pe băștinașii ashaninka cu arme moderne, iar ei au ripostat dur. Se spune că generații întregi de bărbați ashaninka fuseseră exterminate, iar câteva femei mai mari de douăzeci și cinci de ani au scăpat cu viață, dar au fost violate în mod repetat și bătute, în timpul masacrului. O nouă amenințare o constituiau companiile petroliere care voiau să extragă petrol din zonele locuite de băștinași – lucru care deja se întâmpla lângă alte râuri din zonă. În plus, invaziile motivate de coca (coloniști peruani care luau în stăpânire teritorii indigene prin forță sau prin vicleșug) erau strâns asociate cu exploatarea ilegală a lemnului și nu era deloc surprinzător că tribul Ashaninka vedea în orice străin un intrus.
Faptul că au aruncat apă peste noi, mi-a spus Emily, era o modalitate de a transforma un subiect serios într-unul lejer – oamenilor chiar le era teamă de noi, dar erau buni la suflet și nu voiau să aibă probleme. Emily mi-a spus că în dimineața precedentă o femeie aruncase apă peste un bărbat care tocmai își bătuse soția, după ce se îmbătase. Mesajul era unul serios, dar fără a apela la forță.
Emily mi-a spus că mă va prezenta la CARE și mă va ajuta să obțin de la ei un permis care să-mi faciliteze continuarea călătoriei. Își risca reputația și încrederea acordată de acești oameni pentru un străin, iar eu, în starea de extenuare și paranoia în care mă aflam, trebuie să recunosc că mă simțeam destul de atras de Emily și de picioarele ei lungi, zvelte.
Fragment din Ed Stafford – 860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă. Traducere de Andra Hâncu. În curs de apariție la Editura Polirom. Colecția Hexagon. Cartea de călătorie