Dumnezeul salvării
Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-așez fruntea mea pe-al tău pântec,
S-ascult al rodirii și-al tainelor cântec,
Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.
Eu las adevărul acesta să steie,
Ești cea mai fierbinte și dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.
Dă marea afară din casă și vino,
Nestinso, neblândo și iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că ești slăbiciune,
Că inima-mi pica din piept și mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună și vremea se strică
Și eu, stând sub grijă, te țin ca pe-o fiică,
Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi ești dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluții greșite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.
Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluția buna e-n noi și există
Și dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,
Din dragostea noastră nebună și bună,
Cu marea în casă, și-n pat arși de lună,
Eu știu că s-or naște sub cinice astre
Alți doi să repete-ntrebările noastre.
Ți-ai naște copilul, ți-aș naște copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Și daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,
Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naște el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-și ființa
Ar face să cânte prin noi suferința.
Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noștri și dramă și boală,
Copiilor noștri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.
Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau liniște, liniște, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.
Și mută din tine în mine durerea,
Că tot ți-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină și crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot și cu clipa temută.
Și daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinși mergi și sparge fereastra,
Să intre barbara și tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,
Să intre săratele zbateri și unde
Sub toți cei ce n-au simțăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ți treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,
Să rupă, în val, santinele de veghe,
Căci marea e singura morții pereche,
Să vină fatal, consfințind cu toți solii
Mutarea în mine a dramei și bolii,
Să vina să stingă cu tot vicleșugul
Și lampa din casă și ochii și rugul
Și-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viață, bolnavul de moarte,
Să-ți scriu cărți poștale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,
Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină și jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de șoapte,
Suav miazăzi și brutal miazănoapte,
Dar ăstea sunt simple și bune cuvinte,
Șint legile care fac vieți și morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine și moartea la tine.
Apleaca-ți ființa prin ceața albastră
Să naștem salvarea din dragostea noastră
Și roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ți fie bine.
Să vina să urle ca mama și tatăl
Îi sunt duși la moarte; el șovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur și tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,
Dă pantecul tău, rodniciei, seminței,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, ființei,
Tu meriți pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă și nemuritoare,
Din mare să-ți bată mătănii catargul,
Cum buzele tale își tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit și te știe
Și ești bucurie, și ești tragedie.
Hai, vino, în liniștea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Și-n larmele lumii și-n templele mării
Să naști Dumnezeul cinstit al salvării.
Pacient la final de veac
Și află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colț de țară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca națiunea noastră să nu moară.
Iar dacă e de completat o fișă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.
Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Și am în splină țărăneasca jale.
Tăiați-mă de-a lungul și de-a latul
Și dumneata și ceilalți doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliți certificatul
Că nu știți boala care mă mănîncă.
O, doamne, cum vă înșelați cu toții
Mi-e capul greu de fiecare veste
Și nici un minister al sănătății
De folosință, astăzi, nu-mi mai este.
Sînt numai un creion care își scrie
Problema țării lui, încă o dată,
Și-și copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce țară zbuciumată.
Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.
Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alții mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.
De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveți voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Și Pacea doarme-n inimă la mine.
Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de șale, șoc de șapte arte,
Artrită la picior și la aripă
Și, mai ales, în tot, un pic de moarte.
Cine iese ultimul din țară
Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marș ne doare splina,
Cine iese ultimul din țară
E rugat să stingă și lumina.
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.
Sfîntă-i opoziția pe lume
Și organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli și glume,
Nu se mai distinge adevărul?
Mai contează, uneori, și fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.
Ne vor întreba copiii, mîine,
Morții vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colț mai bun de pîine,
Ne vom vinde țara noastră, Doamne.
Libertate și democrație,
Pașapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai știe
Și e vraiște la hotare.
Coridor european și-atîta,
Sub o licitație măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Și în curți, și-n piețe se înfruntă.
Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Și în zdrențe circulă pe sate.
Fînul necosit se-nvîrtoșează,
Putrezește sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morții își aud ei înșiși zisa.
Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta țării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.
N-avem nici o șansă de izbîndă,
Vom rămîne bieți orfani pe-aicea,
Dacă, supărați pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.
C-un refren de muzică ușoară,
Într-un fel, ne recunoaștem vina,
Cine iese ultimul din țară
E rugat să stingă și lumina.
Descântec de viață și moarte
Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.
Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva și de noi amândoi,
Să fie de rău și să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.
Să fie de cer și să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceața ieșită din brazi.
Să fie de zi și să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să și mori,
Să fie de gustul cireșelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.
Să fie de calul ce mânzu-și învață,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la față,
Să fie de purificare prin plâns.
Să fie de pas și să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de țara asta eternă,
Pe când o femeie îți iese cu plin.
Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.
Să fie de viață, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureț,
Fecioara mușcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preț.
Să fie de salcia plânsului veșnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeșnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.
Să fie de toate în devălmășie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O știți fiecare. Eu asta n-o știu.
Antiprimăvara
Ce dacă vine primăvara,
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toți cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă,
Vom îngheța sub ultim ger,
Orbecăind pe copci de gheață
Ca un stingher spre alt stingher.
Și vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Și cuiburi și-au facut la stresini
Și lânga mine nu esti tu.
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt și vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Și vin nebuni sa faca schi.
Și ninge până la plăsele,
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot,
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrățisarea n-o mai pot.
La noi e iarnă pe vecie,
Doi fosti nefericiți amanți.
Ia-ți înflorirea, primăvară,
Și toti cocorii emigranti.
Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost,
Poți să pleci, suntem reci,
Iarnă ni-i pe veci.
Hipnoză de toamnă
E-o liniște plătită-atât de scump
Și e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în știuleții de porumb.
Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Și cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind țâțânile din rai.
Dinspre poteci de purpură subțire
Se cântă imnul nunților de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Și reîncep legende să respire.
Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi
Și-nchis într-un azil de patru lire.
Repetabila povară
Cine are părinți, pe pământ nu în gând
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți.
Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc
De atâția copii și de-atât nenoroc
Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.
Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei,
Care știu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla,
Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, și de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinții bătrâni
Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit triști în casele lor…
Între ei și copii e-o prăsilă de câini,
Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinți, pe pământ nu în gând,
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinți, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliți de nevoi și cu capul plecat,
Într-un biet orășel, într-o zare de sat,
Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoși,
Și ca niște stafii, ies arare la porți
Despre noi povestind, ca de moșii lor morți.
Cine are părinți, încă nu e pierdut,
Cine are părinți are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem și noi însine ai noștri copii.
Enervanți pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Și în genere sunt și nițel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici,
Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal,
Te întreabă de știi pe vre-un șef de spital.
Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simți și ei știu că-i așa
Și se uită la tine ca și când te-ar ruga…
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conștiință povara acestui apus
Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au și ne cer.
Iar când vom începe și noi a simți
Că povară suntem, pentru-ai noștri copii,
Și abia într-un trist și departe târziu,
Când vom ști disperați vești, ce azi nu se știu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Și de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deși plouă mereu, deși pururi a nins,
Deși lumea în care părinți am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Prea târziu, la Paris
Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
și, cu grele picioare, m-ating de pavaj.
Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peșteri, acum, aș avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aștern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.
E trei sferturi sub ierbi generația mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toți?
invalizi glorioși, lângă voi aș cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roți.
Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a șters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.
Și mi-e dor de Brâncuși, cel mai mult de Brâncuși,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la ferești, îi dormeam pe la uși,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.
Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraș al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.
Viața, dublu mixt
Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur și mai trist,
Nici nu mai știu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar și într-o carte.
Mă-ncredințez iluziei deșarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viață-n minus și cu plus de moarte.
Și, totuși, nu m-a ocolit norocul,
Deși mi-a fost întotdeauna greu,
Și-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenușa să rezume focul.
Și de-aș cădea, așa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulțumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat și-așa, prea mult, sorocul.