Vestea că a murit și al doilea dintre frații Strugațki, Boris, după ce Arkadi părăsise această lume încă din 1991, m-a făcut să reflectez la multe. Mi-am amintit mai întâi, inevitabil, cum am ieșit de la “Călăuza” lui Andrei Tarkovski, în 1980.
Copleșit. M-am dus țintă acasă și am scris câteva pagini, al căror început mi-l amintesc prea bine: “Cu creionul în mână, așa ar trebui urmărit!” Deslușisem – după mintea mea – o mulțime de chei ale filmului și în orice caz eram 100% sigur, cum sunt până azi, că niciun cadru nu era întâmplător și niciun obiect (de pildă o seringă plutind în apa de câțiva centimetri) nu se era acolo doar ca să fie, ci îndeplinea un rol foarte precis.
Abia în 1985, în Almanahul Anticipația – renăscut zilele trecute – am dat de nuvela “Picnic la marginea drumului”, a fraților Strugațki, despre care știam că a stat la baza filmului. Am citit-o cu o uimire crescândă, căci era cu totul altceva! Niciodată “adaptare după” nu mi s-a părut mai vag, mai generic, cu excepția filmului “Glissando”, al lui Mircea Danieluc, crescut exponențial din modesta povestire “Omul din vis” a lui Cezar Petrescu.
Dacă în film (comentez în ordinea cronologică a percepției mele) Zona și tot ceea ce se întâmplă în jurul ei țin de fantastic, simbolistică, filozofie – în proza fraților Strugațki este vorba despre o adevărată industrie a comerțului cu suveniruri! Singurele elemente comune sunt cele trei personaje principale și, firește, ideea inițială: cândva, niște extratereștri s-au oprit pe-aici, nu altfel decât ne oprim noi undeva în natură să mâncăm ceva. “Vestigiile” pe care le descoperim noi fascinați nu sunt decât banalele resturi ale unui “picnic la marginea drumului”.
Nuvela este categoric la nivelul filmului – fiecare în genul respectiv – dar e altă poveste, cu altă morală. Sigur că am căzut în capcana de a spune: “Mamă!, ce profunzime a putut să scoată Tarkovski dintr-un text SF amuzant!” Mult mai târziu am aflat că scenariul filmului a fost scris tot de sclipitorii frați…
Ceea ce mă aduce în fine la subiectul acestor rânduri. Am o deferență sobră pentru artiștii care, obsedați de o idee, un sentiment ori o imagine, insistă asupra ei, de exemplu pictând toată viața grădini suspendate. Dar nutresc o admirație efervescentă, nelimitată și geloasă față de cei care sunt în stare să descopere variate subiecte și forme de exprimare, capabili – iată – chiar să trateze în moduri complet diferite un același subiect.
Fără îndoială, de aceea îl iubesc atât de mult pe Marin Sorescu, cel care după ce se consacra într-un stil căuta (și găsea!) altul, în care să fie la fel de inspirat. Și pe Robert de Niro, care poate fi orice și oricum, sunt sigur că poate juca și un copac. Și pe Mozart, când jucăuș, când romantic, când posedat, când funebru.