A fost Ceausescu "incarnarea romanului"?!?

Pentru multi, e reconfortant sa-ti scrie altii istoria (lasa ca adesea nu doar o scriu, dar o si fac). Pare ca-i mai comod sa-ti citesti trecutul in Keith Hitchins, Armin Heinen, Nagy-Talavera, Francisco Veiga etc., decat in Neagu Djuvara, Ghita Ionescu, Lucian Boia sau Gheorghe Buzatu.
Nu prea cred ca e normal, dar sa recunoastem ca este mai simplu sa-ti cautionezi viciile taxand tezismul, scaparile, inadecvarile s.a.m.d. din analizele pe care ti le face Strainul. Asta cel putin in prima instanta, pentru ca in cele din urma, hartuit de prejudecatile sau tendentionismul dumnealui, ti se cam involbureaza adrenalina.
Nu altul mi-a fost traseul de lectura in cazul biografiei-Ceausescu alcatuite de Thomas Kunze*.
Doctor in istorie din 1991, sef al Administratiei pentru imigranti a Prefecturii din Leipzig (1990-1995), profesor invitat in Romania (1995-2000) si, din 2002, reprezentant al Fundatiei “Konrad Adenauer” in tarile Asiei Centrale, Thomas Kunze are toate calitatile istoricului german: rigoare, documentatie, analiza la rece, fara patetism si retorica revansarda. Inregistreaza in pagina, de exemplu, toata zvonistica in jurul subiectului (ca la Doftana junele Ceausescu ar fi intretinut inclusiv relatii homosexuale cu Dej; ca Valentin si Zoia n-ar fi decat copiii Elenei; ca tanarul ilegalist ar fi injunghiat un bancher la Craiova; ca Pacepa s-ar fi folosit de conturile secrete si ca urma sa fie acuzat de coruptie, de unde defectarea; ca Mihai Matei, unul dintre apropiatii Zoiei, “a murit in conditii care n-au fost cercetate indeaproape” etc. etc.), dar adauga numaidecat: “exista banuiala, nu exista insa dovezi”, “zvonurilor le lipseste baza reala” s.a.m.d.
Judecand dupa tot ce s-a publicat despre Ceausescu post-mortem, biografia inchegata de Thomas Kunze este – si in linii mari, dar si in detalii – exacta, sobra si convingatoare. In plus, autorul aduce din surse germane directe o suma de amanunte incitante. Nu doar citatul din “Der Spiegel”, 9 nov. 1987, despre Ion Iliescu (“Un print mostenitor al lui Ceausescu, inlaturat cu 16 ani in urma, a aparut din nou. Perestroika a ajuns acum si in Romania, n.b.: in 1987), dar mai cu seama afirmatia lui Manfred Schuler, in cazul Pacepa, din interviul acordat autorului la 20 aug. 1999. “Am avut de la inceput sentimentul, spune Sculer, ca totul era o poveste inventata. Pacepa a facut pe grozavul, era un sarlatan” (p. 351. E vorba de acuzarea lui Egon Bahr, procuristul PSG, cum ca ar fi actionat in secret pentru retragerea Germaniei din NATO. Nu este mai putin adevarat ca, daca ar fi sa-i dam crezare lui Vladimir Bukovski, Egon Bahr a fost constant un agent de influenta sovietic in cuprinsul socialismului german…).
Tot astfel, e de meditat serios la afirmatia lui Victor Dimitriu (p. 227), fost ambasador al Romaniei la Paris, precum ca “modul in care s-a comportat Ceausescu in timpul crizei din Cehoslovacia (aug. 68) a fost pus la cale impreuna cu Moscova”, Ceausescu ramanand inca din anii ’50 “om de incredere al serviciului secret militar sovietic”, ceea ce spulbera intreg esafodajul teoriei privind independenta ceausismului fata de Moscova, aratandu-ne drept masa verde de negociat contrarii pentru biliardul sovietic, de la Tito la Vatican, de la Castro la Nixon, prin meandrele arabo-israeliene s.a.m.d.
Lasand istoricilor istoria, noi avem a ne intrista o data mai mult de etno-concluziile Strainului privind structura somato-psihica a romanului. Aici, Kunze se sprijina aproape exclusiv pe Ralea (tranzactionismul) si Motru (lenea balcanica), citati cu voluptate dintr-o antologie coordonata in 1985 de Victor Botez, “Wer sind die Rumanen”. Dupa mai multe contexte etnopsihologice negative (ca sa nu mai pun la socoteala pulsiunea intens rolleriana din tot ce priveste originile, unitatea si mai ales continuitatea romanilor in actuala geografie…), la p. 294 suntem lipiti de perete: “In Romania, subconstientul colectiv, in cazul formei de conducere, era mai degraba deschis fata de formele autoritare de domnie. Filozofii romani indica mai tot timpul ca trasaturi esentiale ale fizionomiei morale a poporului lor resemnarea fata de soarta, o tendinta sufleteasca de turma, naivitatea, un sentiment national modest, o putere mare de adaptare, ca si tendinta pentru emfaza si pseudo-eroism. Acestea ar putea explica de ce romanii, incepand cu anii ’70, au luat parte, cel putin formal, la cultul conducatorului. Nicolae Ceausescu era incarnarea romanului. El insusi intrupa mentalitatea romaneasca ca nimeni altul”.
Ducem gandul mai departe, sau, mai bine, ne oprim aici?
*) Thomas Kunze, “Nicolae Ceausescu. O biografie”, Editura Vremea, 558 pag.    
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar