Familia a dus-o de copilă la mănăstire, ca s-o pună la adăpost de luptele care se dădeau în regiune. A devenit o tânără (călugăriță) foarte frumoasă. A crescut în respectul regulilor monahale, pentru care nu avea, totuși, nicio vocație. Într-o bună zi s-a uitat pe fereastră și a văzut un tânăr ofițer cavalerist. Mândru, puternic, frumos. În clipa aceea, în sufletul tinerei s-a prăbușit toată „ascultarea”. Și s-a îndrăgostit. Și-a târât dragostea peste toate tranșeele și prin toate gardurile de sârmă ghimpată ale pravilelor. S-a iubit cu ofițerul ei ca și cum dragostea aceea a lor ar fi fost ultimul lucru care i s-ar mai fi dat pe lumea asta. La o vreme, mândrul ofițer a fost trimis într-o altă misiune, în alt loc, îndepărtat. S-au îmbrățișat de rămas bun și și-au promis dragoste veșnică. Aveau să-și scrie, să se revadă, să se iubească.
Ea i-a scris mai multe scrisori. S-au păstrat cinci. Cinci trepte de la adorație la disperare. Apoi a tăcut. A rămas la mănăstire și, cum povestea ei de dragoste fusese dată în vileag, tot ce i s-a mai îngăduit a fost să fie portarul așezământului. În loc de suflet a locuit-o doar o durere fără margini, nesfârșită. A trăit 83 de ani. Sau a murit vreme de 83 de ani. Până în 1723.
Sunt aproape 300 de ani de atunci, de când Mariana Alcoforado așteaptă răspuns. A așteptat atât de mult încât timpul și-a pierdut orice însemnătate. Nu contează nici cât a trecut, nici unde s-a dus. Așteptarea acestei femei trăiește la prezentul continuu. Asta înseamnă că, într-o bună zi, ofițerul are să-i scrie și timpul se va urni din nou, cu scrâșnet, greoi. Într-o bună zi, ofițerul are să-i scrie.
„Viața mea îți aparținea din clipa în care, văzându-te, mă făcea să simt un fel de plăcere în a ți-o jertfi. De o mie de ori îndrept spre tine suspinele mele: ele te caută pretutindeni și, când mi se întorc, mă răsplătesc pentru toate greu înduratele mele temeri, repetându-mi mereu cu glasul adânc și sincer al tristului meu destin, ce nu-mi dă răgazul să mă liniștesc: încetează, încetează, nefericită Mariana, să te mistui în van, încetează să mai cauți un iubit pe care nu-l vei revedea niciodată…” (text preluat din Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, traducere și prezentare de Veronica Porumbacu, cuvânt înainte de Alexandru Philippide, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967).
Dar într-o bună zi, spun, ofițerul are să-i scrie. Cred în aceasta așa cum cred în Dumnezeu.