Această istorie a vieții private pornește de la observația simplă că majoritatea dintre noi trăim în confortul propriilor locuințe fără să știm mai nimic despre cum au ajuns să arate și să fie organizate așa cum sînt, cu toate lucrurile din ele, pînă la cele mai mărunte. Iar ideea remarcabilă a cărții e tocmai să refacă îndelungata istorie a vieții private pornind de la propria casă, luând camerele și obiectele din ele pe rând și arătându-ne în tot atâtea istorii savuroase cum au apărut ori cum au evoluat. Mai mult, cum pentru Bryson orice se întâmplă în lume începe din casele noastre și sfârșește în ele, viața privată ajunge să prilejuiască delectabile excursuri în istoria mare. Astfel, baia oferă ocazia pentru o istorie a igienei, dormitorul pentru una a sexului, morții sau somnului, bucătăria deopotrivă pentru o istorie a alimentației și a comerțului cu mirodenii. Anecdotica volumului, inclusiv detalii picante despre viața privată a unor personaje celebre, face lectura cu atît mai savuroasă.
Bill Bryson, născut în SUA, locuiește de mult timp în Marea Britanie. A lucrat ca jurnalist, în prezent fiind rector al Universității Durham. Este autorul mai multor jurnale de călătorie și al unui bestseller de știință popularizată, A Short History of Nearly Everything, care a fost distins cu Aventis Prize și Descartes Prize. * * *Dormitorul este un loc ciudat. Nu există nici un spațiu al casei în care să petrecem mai mult timp făcând atât de puțin, și să facem asta cât se poate de tăcut și inconștient, decât acest loc, și totuși, dormitorul este zona în care se petrec multe dintre cele mai profunde și persistente nenorociri ale vieții. Dacă ești pe moarte sau bolnav, epuizat, disfuncțional sexual, trist, copleșit de anxietate, prea deprimat pentru a înfrunta lumea sau lipsit în alt mod de stăpânire de sine sau bucurie, dormitorul este locul în care există cele mai multe șanse să te găsești. Așa a fost de secole, dar aproape exact în momentul în care reverendul Marsham își construia casa, o dimensiune cu totul nouă a fost adăugată vieții din spatele ușii dormitorului: frica. Oamenii nu mai găsiseră niciodată până atunci atâtea modalități de a-și face griji într-un spațiu mic și izolat precum victorienii în dormitoarele lor.
Paturile însele au devenit o sursă deosebită de neliniște. Se pare că până și cei mai curați oameni deveneau o masă aburindă de toxine atunci când se stingea lumina. “Apa eliminată prin respirație”, explica Shirley Forster Murphy în Our Homes and How to Make Them Healthy (1883), “este plină de impurități de origine animală; ea se condensează pe pereții interiori ai clădirilor, se scurge în șiroaie fetide și… se infiltrează în pereți”, provocând daune de natură gravă, dar neprecizată. De ce nu provoca aceste daune de la bun început, atunci când se afla în interiorul corpului cuiva, nu se explica niciodată și nu era tematizat ca atare. Era suficient de știut că a respira noaptea era o practică degenerată.
Pentru cuplurile căsătorite erau recomandate paturi separate, nu doar pentru evitarea fiorului rușinos al atingerii accidentale, ci și pentru a reduce amestecarea impurităților personale. După cum explica grav o autoritate medicală: “Aerul care înconjoară corpul sub așternuturi este extrem de impur, fiind impregnat cu substanțele otrăvitoare care au ieșit prin porii pielii”. Un doctor estima că până la 40% dintre morțile din America se datorau expunerii cronice la aerul nesănătos în timpul somnului.
Iar la paturi era mult de muncă. Întoarcerea și baterea saltelelor era o corvoadă regulată – și una dificilă. O saltea cu pene obișnuită conținea 20 de kilograme de pene. Pernele mici și cele mari adăugau cam încă pe atât, iar toate acestea trebuiau golite din când în când pentru a aerisi penele, pentru că altfel începeau să pută. Mulți oameni țineau cârduri de gâște, pe care le jumuleau pentru a avea așternuturi proaspete probabil de trei ori pe an (o treabă care trebuie să fi fost la fel de exasperantă pentru servitori precum era și pentru gâște). O saltea de pene înfoiată poate că arăta divin, dar ocupanții se trezeau în curând că se scufundă într-un șanț tare și lipsit de aer dintre dâmburile ondulate. Suportul era un grilaj realizat din frânghii, care puteau fi strânse cu o cheie atunci când începeau să se lase, dar care nu ofereau prea mult confort la nici un grad de tensiune. Saltelele cu arcuri au fost inventate în 1865, dar la început nu erau fiabile, deoarece spirele se întorceau uneori, punându-l pe ocupant în fața pericolului foarte real de a fi înțepat de propriul său pat.
O carte americană populară din secolul al XIX-lea, Goodholme’s Cyclopedia, împărțea saltelele în funcție de zece niveluri de confort. Acestea erau, în ordine descrescătoare: puf, pene, lână, smocuri de lână, păr, bumbac, așchii de lemn, alge marine, rumeguș, paie.
Atunci când așchiile de lemn și rumegușul ajung într-o listă a primelor zece materiale pe care se poate dormi, îți dai seama că ai de-a face cu o epocă dură. Saltelele erau adăposturi nu doar pentru ploșnițe, purici și molii (cărora le plac foarte mult penele vechi, atunci când pot să ajungă la ele), dar și pentru șoareci și șobolani. Sunetul de foșnete furișate pe sub plapumă a fost un acompaniament neplăcut al somnului multor oameni.
Copiii care erau puși să doarmă în paturi glisante joase, lângă podea, erau predispuși la o mai mare familiarizare și intimitate cu șobolanii mustăcioși. Oriunde existau oameni, existau și șobolani. O americancă pe nume Eliza Ann Summers povestea în 1867 cum ea și sora ei luau în fiecare noapte în pat brațe întregi de pantofi pe care să-i arunce în șobolanii care fugeau pe podea. Susanna Augusta Fenimore Cooper, fiica lui James Fenimore Cooper, spunea că nu va uita niciodată și nici nu va reuși să depășească vreodată experiența șobolanilor care alergau peste patul ei din copilărie.
Thomas Tryon, autorul unei cărți despre sănătate și bunăstare din 1683, se plângea că penele și “excrementele necurate și scârboase” de pe ele atrăgeau insectele. El sugera, în schimb, paie, multe paie. De asemenea, credea (cu o anumită îndreptățire) că penele erau de obicei contaminate cu materii fecale de la păsările stresate și nefericite de la care erau jumulite.
În mod tradițional, umplutura cea mai obișnuită și mai simplă erau paiele, ale căror înțepături prin pânza saltelei constituiau un chin binecunoscut, dar oamenii foloseau adesea orice puteau. În casa copilăriei lui Abraham Lincoln erau folosite pănuși uscate de porumb, o opțiune care trebuie să fi fost pe cât de zgomotos-scârțâitoare, pe atât de inconfortabilă. Dacă nu îți puteai permite pene, lâna sau părul de cal erau alternative mai ieftine, dar acestea erau în general mirositoare. De asemenea, lâna devenea adesea infestată cu molii. Singurul remediu sigur era de a scoate lâna și de a o fierbe, un proces obositor. În casele mai sărace, de stâlpii patului era atârnat uneori bălegar de vacă, în credința că acesta alunga moliile. În climatele calde, insectele care intrau vara pe fereastră erau supărătoare și periculoase. În jurul paturilor erau atârnate uneori plase, dar întotdeauna cu o anumită neliniște, deoarece toate plasele erau extrem de inflamabile. Un vizitator al statului New York din anii 1770 relata cum gazdele lui, într-o tentativă bine intenționată de fumigare, i-au umplut camera de fum, exact înainte de culcare, lăsându-l să-și caute pe pipăite drumul spre pat, printr-o ceață sufocantă. Plasele de sârmă care să țină insectele la distanță au fost inventate de timpuriu – Jefferson avea astfel de plase la Monticello -, dar nu erau larg folosite deoarece erau scumpe.
Pentru mult timp, de-a lungul istoriei, patul a fost, pentru mulți proprietari, cel mai valoros lucru pe care îl dețineau. Pe vremea lui William Shakespeare, de exemplu, un pat cu baldachin decent costa 5 lire, jumătate din salariul anual al unui profesor obișnuit. Deoarece erau niște articole atât de prețuite, cel mai bun pat era de obicei ținut la parter, uneori în sufragerie, unde putea fi arătat cu mândrie vizitatorilor sau văzut de trecători prin fereastra deschisă. În general, astfel de paturi erau din principiu rezervate vizitatorilor cu adevărat importanți, dar în practică nu erau folosite aproape niciodată, ceea ce oferă o altă perspectivă celebrei clauze din testamentul lui Shakespeare prin care acesta lăsa al doilea cel mai bun pat al său soției lui, Anne. Aceasta a fost adesea interpretată ca o insultă, când de fapt al doilea cel mai bun pat era aproape sigur cel conjugal și, prin urmare, cel cu semnificațiile cele mai tandre. De ce a ales Shakespeare să menționeze acest pat în mod special este un mister în sine, de vreme ce Anne, în mod normal, ar fi moștenit toate paturile din gospodărie, dar nu era câtuși de puțin vorba despre acea mustrare evidentă în care au transformat-o anumite interpretări.
Intimitatea era un concept foarte diferit pe vremuri. În hanuri, paturile comune au rămas un lucru obișnuit până în secolul al XIX-lea, iar jurnalele conțin adesea observații în care autorul se plânge cum a fost dezamăgit să descopere că un necunoscut ajuns târziu se suie în pat alături de el. Benjamin Franklin și John Adams au fost nevoiți să împartă un pat la un han din New Brunswick, New Jersey, în 1776, și au petrecut noaptea țâfnoși și aproape fără să doarmă ciorovăindu-se dacă să deschidă fereastra sau nu.
Din volumul în curs de apariție la Editura Polirom. Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private. Traducere de Ciprian Șiulea. Carte publicată și în ediție digitală