Iar ideea remarcabilă a cărții e tocmai să refacă îndelungata istorie a vieții private pornind de la propria casă, luând camerele și obiectele din ele pe rând și arătându-ne în tot atâtea istorii savuroase cum au apărut ori cum au evoluat. Mai mult, cum pentru Bryson orice se întâmplă în lume începe din casele noastre și sfârșește în ele, viața privată ajunge să prilejuiască delectabile excursuri în istoria mare. Astfel, baia oferă ocazia pentru o istorie a igienei, dormitorul pentru una a sexului, morții sau somnului, bucătăria deopotrivă pentru o istorie a alimentației și a comerțului cu mirodenii. Anecdotica volumului, inclusiv detalii picante despre viața privată a unor personaje celebre, face lectura cu atât mai savuroasă.
Chiar și acasă era cu totul obișnuit ca un servitor să doarmă la picioarele patului stăpânului, indiferent ce ar fi făcut acel stăpân în pat. Documentele arată clar că intendentul și șambelanul regelui Henric al V-lea erau amândoi prezenți atunci când acesta s-a culcat cu Catherine de Valois. Jurnalele lui Samuel Pepys arată că o servitoare dormea pe podeaua dormitorului lui și al soției sale, și că el o privea ca pe un fel de alarmă vie împotriva hoților. În astfel de circumstanțe, perdelele din jurul patului ofereau o oarecare intimitate și de asemenea atenuau curenții de aer, dar au ajuns să fie considerate tot mai mult drept depozite nesănătoase de praf și insecte. Perdelele din jurul patului puteau constitui și un risc de incendiu – un considerent deloc neimportant, în condițiile în care totul în dormitor, de la rogojinile de papură de pe podea până la acoperișul de stuf de deasupra, era foarte inflamabil. Aproape toate cărțile despre gospodărie avertizau împotriva cititului la lumânare în pat, dar mulți făceau asta oricum.
În una din lucrările sale, John Aubrey, istoricul din secolul al XVII-lea, relatează o anecdotă referitoare la căsătoria fiicei lui Thomas More, Margaret, cu un bărbat pe nume William Roper. În această poveste, Roper îl vizitează într-o dimineață pe More și îi spune că dorește să se căsătorească cu una dintre fiicele lui – oricare dintre ele era bună -, la care More îl duce pe Roper în dormitorul său, unde fiicele lui dormeau într-un pat pe rotile care era tras de sub patul părinților. Aplecându-se, More apucă îndemânatic “un colț al cearșafului și îl dă brusc la o parte”, relatează Aubrey în cuvinte care aproape că sclipesc lubric, dezvăluind fetele care erau practic goale. Protestând somnoroase față de acest deranj, fetele se rostogolesc pe burtă, iar Sir William, după o clipă de reflecție plină de admirație, declară că acum a văzut ambele părți și bate încet cu bastonul pe fundul lui Margaret, fiica de 16 ani. “Nu era nevoie de mai multe strădanii pentru a dobândi o soție”, scrie Aubrey cu evidentă admirație.
Oricât de adevărat sau neadevărat ar fi acest episod – și merită amintit că Aubrey scria la mai bine de un secol de la întâmplare – ceea ce este clar e că nimănui de pe vremea sa nu i se părea ciudat că fetele mari ale lui More dormeau lângă patul părinților.
Adevărata problemă legată de paturi, cu siguranță până în perioada victoriană, era că acestea erau inseparabile de cea mai tulburătoare activitate, sexul. În cadrul căsătoriei, desigur că sexul era uneori necesar. În populara și influenta ei What a Young Woman Ought to Know, Mary Wood-Allen le asigura pe tinerele ei cititoare că era acceptabil să participi în timpul contactelor intime din cadrul căsătoriei, atât timp cât aceasta se făcea “fără cea mai mică fărâmă de dorință sexuală”. Se considera că dispozițiile și gândurile mamei în momentul concepției și de-a lungul sarcinii afectau fetusul în cel mai profund și iremediabil mod. Partenerii erau sfătuiți să nu facă sex decât dacă erau “în deplină rezonanță” unul cu celălalt la acel moment, de teamă să nu conceapă un copil ratat.
Pentru a evita în general excitația, femeilor li se recomanda să ia mult aer, să evite distracțiile stimulatoare precum cititul și jocul de cărți și, mai presus de orice, să nu își folosească niciodată creierul mai mult decât era strict necesar. Educarea lor nu era doar, pur și simplu, o irosire a timpului și a resurselor, ci și un lucru rău și periculos pentru delicata lor constituție. În 1865, John Ruskin opina într-un eseu că femeile trebuiau educate exact atât cât să le fie de folos practic soților lor, dar nu mai mult. Până și americanca Catherine Beecher, care, după standardele epocii, era o feministă radicală, susținea cu pasiune că femeilor trebuie să li se acorde drepturi depline și egale la educație, atât timp cât se recunoștea că ele au nevoie de un timp suplimentar pentru a se coafa.
Din volumul în curs de apariție la Editura Polirom: Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private. Traducere de Ciprian Șiulea. Carte publicată și în ediție digitală