„Orașul va merge cu tine, întotdeauna…”
(Konstantinos Kavafis)
Apărută în toamna anului 2013 și intitulată Sin lugar seguro (Fără loc sigur), cea mai recentă carte de poeme a lui José Luis Zerón reprezintă o veritabilă confirmare nu doar a vocației sale lirice, ci și a unui drum pe care autorul spaniol îl alegea cu ani în urmă, încă de la primele volume publicate, Solumbre (1993), Alimentando lluvias (1997), Frondas (1999), pentru acesta din urmă fiind și recompensat cu Premiul „Nicolas del Hierro”. În plus, însă, la fel ca în placheta de versuri pe care a publicat-o în 2010, Las llamas de los suburbios, José Luis Zerón continuă, aici, edificarea unei adevărate poetici a peisajului. Iar dacă, anterior, autorul avea în vedere mai cu seamă elementul natural și viza larga deschidere spre un univers ale cărui ritmuri erau puse mereu în acord cu sentimentele umane, în cartea de față, el se axează mai ales pe două elemente – de fapt, aceștia sunt și polii estetici care organizează discursul liric, precum și structura fiecărui text, dar și a volumului în ansamblu: anume, orașul, pe de o parte; iar casa, pe de alta.
Cartea este compusă din trei secțiuni, structura aceasta tripartită fiind și semnul unei simetrii de care poetul are nevoie pentru ca mesajul său să devină și mai pregnant. Prima parte se intitulează Filiación, cea de-a doua, De noche por mañana, iar ultima (cea mai consistentă și care e urmată și de un interesant Epilog), Jardín y tiempo. Încă de la prima lectură, este evident că José Luis Zerón a încercat să exprime, prin intermediul acestei formule, năzuința sa de a aduce cumva alături exactitatea domeniului științelor exacte și sentimentul bucuriei plenare în fața celor mai (doar aparent!) neînsemnate manifestări ale existenței, strategia sa realizând, așadar, un neașteptat (dar mereu bine menținut) echilibru între proporțiile bine determinate ale geometriei și trăirea dionisiacă. Dar, pentru a atinge acest echilibru, poetul trebuie, mai întâi, să-l caute, iar căutarea e, adesea, tensionată și plină de pericole ce pândesc fragila ființă umană care e sortită, în epoca prezentă, să rătăcească nu (doar…) prin cercurile dantești ale vreunui Infern, ci (si / mai ales) prin labirintul greu de străbătut al orașului – din care te poate salva doar retragerea între zidurile casei, unicul „loc sigur”, insulă a certitudinii în imensa mare a nesiguranțelor de toate felurile. Titlul volumului sugerează el însuși toate acestea, căci eul liric pare a nu avea, cel puțin pentru o vreme, acel „loc sigur”, acel spațiu protector unde să se refugieze pentru a-și găsi liniștea de care are atâta nevoie. De aici și numeroasele puncte de tensiune – asemănătoare unor puncte de fugă dintr-o compoziție muzicală – care marchează fiecare secțiune a cărții; si care subliniază, iar și iarăși, modul în care ființa umană e sortită mereu să se recunoască străină, chiar și acolo unde ar trebui ar dori să fie ea însăși.
Soluția, unica posibilă, este retragerea, cel puțin atunci când se poate, între zidurile casei, univers marcat de acea „teribilă frumusețe”, după cum spune frumos Zerón, pe urmele lui W. B. Yeats, dar și de „liniștea unică” despre care vorbește un vers al lui Juan de la Cruz. E clar că José Luis Zerón este, și acum, ca și în toate celelalte creații publicate, un mare cititor de mare poezie, ecouri cumva întretăiate din autorii pe care-i frecventează cu asiduitate putându-se recunoaște pe tot parcursul acestei cărți. Căci, de la imaginile biblice pe care unele poeme le au în centru (învierea lui Lazăr, întoarcerea fiului risipitor), autorul trece la invocarea câtorva figuri mitologice (Persefona, Tantal, Tezeu, Minotaurul), nefiind, deci, deloc întâmplător titlul uneia dintre secțiunile cărții, Filiație. Numai că aceste filiații nu sunt niciodată gratuite, deoarece autorul are grijă să integreze totul în propriul imaginar și să dea o nouă consistență semnificațiilor figurilor invocate. Textele din carte primesc, în acest fel, nu doar o consistență livrescă, ci și un ton specific, uneori de litanie, alteori de invocație, José Luis Zerón reușind să aducă, astfel, alături elemente vizuale și auditive, orchestrate cu subtilitate într-o structură care pe drept cuvânt a fost numită pluristratificată și plurivocă.
Una dintre temele majore ale cărții se dovedește a fi – și nu e o surpriză pentru nimeni, dat fiind contextul enunțat mai sus – timpul și multiplele sale forme de manifestare, autorul știind cum să pună în acord ecourile metatextuale (sunt numeroase trimiteri la lirica lui Trakl, la opera lui Lautréamont sau la imaginația lui Blake) cu tentația unui autobiografism întotdeauna bine temperat (trebuie să ținem seama că grădina despre care vorbesc multe poeme a existat, după cum mărturisește autorul, fiind cea a casei bunicilor săi, așa cum a cunoscut-o în anii copilăriei). Numai că aceste elemente autobiografice depășesc domeniul simplului fapt divers și se transformă în iluminare poetică, fiind, în primul rând, nu amintire brută, ci revelație. Întotdeauna esențială pentru devenirea ființei și pentru descoperirea drumului către adevărata poezie. Dovadă că, așa cum scria Quevedo, „doar ceea ce e trecător rămâne și durează…”
José Luis Zerón Huguet, Sin lugar seguro, Editorial Germanía, Valencia, 2013.