Colecția Romanul secolului XXI
Traducere: Irinel Antoniu
Marie-Jeanne Urech s-a născut în Lausanne în 1976. Și-a luat licența în sociologie și antropologie și apoi a făcut studii de regie de film la London Film School. A debutat cu un volum de nuvele, Forfotă în aer, în 2003. Au urmat romanele Sala de așteptare, Sindromul capului care cade (tradus în germană și în italiană), Accesorii pentru paradis, care a primit Prix Bibliomedia 2010, mai multe volume de povestiri. În 2013, romanul său Valeții de noapte a fost distins cu premiul Rambert.
În Accesorii pentru paradis, Marie-Jeanne Urech se amuză deconstruind realitatea pentru a o recrea într-o manieră personală, fantastă, amintind de universul kafkian, de scriitura lui Boris Vian și de obiectele plutitoare din tablourile lui Magritte. Medicul Aarberg, un pasionat al golfului, conduce o clinică situată la intersecția unor mari artere rutiere, unde pacienții își petrec timpul visând, înconjurați de trandafiri. Paradisul. Accesoriile se adaugă imediat: dispariția copiilor, un plic misterios și o căutare plină de aventuri.
I
Doctorul Aarberg mirosea a țigară. Nimeni nu‑l văzuse vreodată fumând.
Fixă încă o clipă un nor întunecat care se deplasa repede pe întinderea violetă a zorilor, apoi inspiră adânc înainte să închidă fereastra. Era o zi de luni. Întotdeauna avea nevoie de mai mult aer în dimineața aceasta decât în restul săptămânii. Prin ușa capitonată, percepea rumoarea pacienților care‑și povesteau bolile, întotdeauna aceleași, în sala de așteptare. La ora opt le va deschide. La ora șaptesprezece va merge să‑și dezinfecteze mâinile. Iar apoi halatul lui alb va cădea în coșul cu rufe murdare. Nu că meseria lui ar fi fost deosebit de murdară – în lunga lui carieră nu văzuse niciodată sânge –, ci fiindcă transpira enorm. Își întinse picioarele interminabile sub birou, își apăsă călcâiele pe folia de plastic care proteja covorul și își reglă ștampila pe una din acele zile de toamnă care dispar mai repede decât precedentele. Așeză cronometrul în spațiul gol de lângă mapă, apoi își controlă cărarea în oglinda din fața sa. Mult timp acolo se etalase surâsul doamnei, încadrat într‑o ramă de aur, înainte să fie mutat într‑un colț al bibliotecii. Ca să sprijine o revistă despre automobile. Surâsul rămăsese, dar acum se adresa numai pacienților și spatelui doctorului.
Clopotul unei biserici anunță începutul defilării. Doctorul Aarberg se mai verifică o dată în oglindă. Cărarea îi era impecabil de dreaptă. Era iarăși docilă. Nu ca alaltăieri dimineață. Zece minute îi luase să‑i vină de hac unei șuvițe rebele. Zece minute pe care nu reușise să le recupereze din consultații. Firește, seara avusese o întârziere de o gaură pe parcursul de golf. Dar azi nimic nu‑l va împiedica să ajungă la timp la partidă. Nici măcar mirosul ăsta de țigară care‑l urmărea și care avea să‑l oblige într‑o zi să se stropească cu formol.
Doctorul deschise ușa capitonată. Doctorul tropăi pe parchet cu pantofii săi lustruiți. Doctorul apăru în sala de așteptare. Imensă.
– Doamna Laplanche?
Minusculă. Doamna Laplanche strânse mâna. Doamna Laplanche alunecă în tăcere pe parchet. Doamna Laplanche dispăru în umbra doctorului. În spatele ușii capitonate.
– Cum vă simțiți? întrebă el, pornind discret cronometrul.
– Mă simt tristă, domnule doctor.
Interfonul țârâi. O voce feminină se auzi din cutia metalică.
– Soția dumneavoastră vrea să vă vorbească.
– Sunt într‑o consultație.
– Zice că‑i important.
– Dacă‑i tot pentru migrenele ei, spune‑i c‑o să mă ocup după golf.
Dădu drumul butonului verde și se întoarse cu o mină amabilă către pacienta sa.
– Scuzați‑mă. Tristă, spuneați?
Și, în timp ce doamna Laplanche întocmea o listă exhaustivă a neplăcerilor care o deranjau, doctorul începu să moțăie. Soția lui gemuse toată noaptea. El nu‑și făcuse norma de somn. Nu într‑o stare ca asta avea să reușească gaura a optsprezecea.
– E grav, dom’ doctor? încheie ea cu răsuflarea tăiată.
La experiența lui, doctorul Aarberg n‑avea nevoie să se mai gândească. Diagnosticul se impunea de la sine, mereu identic, indiferent de simptome.
– Aveți ceea ce se cheamă un defect de fabricație…
– Un defect de fabricație! îl întrerupse doamna Laplanche. E grav, dom’ doctor?
– Este o afecțiune foarte comună.
Inspiră adânc. De ce lunea era mai puțin aer? Apăsă pe butonul verde.
– Domnișoară, pregătește un pat pentru doamna Laplanche!
– Chiar acum? se panică pacienta. Nu mi‑am adus lucrurile!
– Nu vă faceți griji, nu veți avea nevoie de nimic! Luă o foaie de deasupra unui teanc. Totuși, dacă doriți, puteți semna aici.
– Ce‑i asta?
– O cerere de urmărire judiciară a părinților dumneavoastră. În fața expresiei neîncrezătoare a doamnei Laplanche, preciză: Asta‑i procedura, ei sunt responsabili pentru defectul de fabricație.
– Dar sunt morți!
– Mare păcat! oftă el, punând înapoi hârtia peste teanc.
Doctorul Aarberg se ridică de pe scaunul de piele și se îndreptă spre o ușă, capitonată și ea, de culoarea tapetului. Îi făcu semn pacientei să‑l urmeze, înainte de a dispărea prin deschizătură. Doamna Laplanche păși peste prag, nu prea încrezătoare. Avu strania senzație că trece printr‑un zid. În partea cealaltă nu era nimic. Nimic vizibil, în orice caz. Un miros de flori, amestecat cu cel al cărnii lâncezite, o sufocă imediat. Începu să tușească zgomotos, sfâșiind liniștea desăvârșită care domnea. Când ridică iar capul, penumbra era mai puțin densă. Pete albe apăreau ici și colo, imobile. Altele, mai puțin numeroase, se mișcau în tăcere. Una dintre ele se apropie și‑i șopti la ureche:
– 336 de paturi, din care 97% sunt ocupate. E ceea ce se cheamă o epidemie.
Îl recunoscuse pe doctorul Aarberg după mirosul de țigară. Chipul și mâinile lui lungi rămăseseră în umbra halatului alb.
– Altfel spus, o afecțiune foarte comună. Nu vă apropiați de paturi, infirmierele uită câteodată spinii pe trandafiri!
Doamna Laplanche distingea acum foarte clar rândurile neîntrerupte de paturi presărate cu trupuri adormite. Fiecare cap era ascuns în spatele unei perdele de flori proaspete pe care infirmierele, înarmate cu foarfece și mănuși groase, le tundeau, le curățau și le aeriseau întruna. Când perdeaua se rărea într‑atât încât nu mai asigura intimitatea pacientului, infirmiera‑șefă venea să înlocuiască florile ofilite cu unele noi, pe care le scotea dintr‑un congelator mobil. Cele mai multe îngrijiri erau acordate acestei flore decorative care suporta cu greu lipsa luminii și aerul închis. Cât despre pacienți, ei dormeau duși, găsind în vise tot ce aveau nevoie.
– Iată patul dumneavoastră, anunță doctorul Aarberg în fața unui careu de paturi neatinse. Culcați‑vă și nu dați jos decât strictul necesar!
Strictul necesar. O pereche de ochelari, pantofii, un ceas. La rigoare, o agrafă de păr. Însă doamna Laplanche își desfăcea corsetul. Doctorul făcu un gest de nerăbdare. Știa cât timp se pierde cu dezbrăcarea unui corset. Și nu‑și putea permite să întârzie la partida de golf.
– Doare, dom’ doctor? întrebă ea îngrijorată.
– E nedureros. N‑avem dreptul să‑i atingem pe pacienți.
Ea se întinse în pat ținându‑și strâns poșeta. Nici de asta nu vor îndrăzni să se atingă.
– Cât timp o să dorm?
– Depinde de visele dumneavoastră.
Ea prinse brațul doctorului, care și‑l trase imediat.
– Nu sunt pregătită, dom’ doctor!
– Relaxați‑vă!
– Îmi anunțați familia, da?
– Deja am făcut asta. Noapte bună, doamnă Laplanche!
Coborî cortina. Câteva violete obosite căzură pe jos. Infirmiera‑șefă deschise imediat congelatorul mobil.
II
Parcul clinicii se întindea pe patruzeci de hectare. Un spațiu absolut superfluu pentru niște pacienți care nu ieșeau niciodată din salon. Așa că parcul fusese amenajat ca teren de golf, iar în jurul fiecărui pat fusese recreat un colț de grădină. Infirmierele deveniseră florărese; doctorii, sportivi desăvârșiți, iar pacienții, visători. Știuseră să se adapteze la epidemia care lovea orașul. La urma urmei, esențială nu era eradicarea ei, ci adaptarea la ea. Dacă se putea, într‑un mod confortabil. Iar pentru doctorul Aarberg, care nu trebuia decât să treacă de un zid ca să ajungă pe terenul sportului său preferat, adaptarea era perfect reușită.
– La ce te gândești, Achille?
Viața era bine rânduită. Iată la ce se gândea doctorul Aarberg înainte să trimită mingea în cea de‑a șaptesprezecea gaură. În linie dreaptă. Precum cărarea părului său.
– Ar trebui să înmulțim paturile, îi răspunse el confratelui schimbând crosa.
Confratele juca în halat alb. Pesemne socotea golful drept o extensie a profesiei sale. Doctorul Aarberg prefera însă o ținută mai suplă, pe care și‑o alesese pentru ziua lui.
– Discutăm la bar, încheie celălalt urmărindu‑și traiectoria mingii cu un aer satisfăcut. Dacă ajungi, desigur!
Doctorul Aarberg își potrivise mănușile înainte să înfrunte a optsprezecea gaură. Cea care‑i pricinuia tot mai des insomnii. De câteva luni, nu reușea niciodată să termine parcursul. Mingea lui dispărea de fiecare dată când îi dădea ultima lovitură. O căuta un sfert bun de ceas prin desiș și se vedea nevoit să recunoască: fără minge, partida era terminată. Pleca umilit, sub privirile batjocoritoare ale confraților așezați la bar. Unde nu sunt primiți decât cei care biruie și ultima gaură.
În ziua aceea, își ajustase așadar mănușile înainte să lovească. Mingea avu o ascensiune frumoasă. Ba chiar i se păru c‑o vede sărind. Când se apropie de punctul de cădere, nu văzu nimic. Nimic în afară de gazonul exagerat de verde. Mai bine de douăzeci de minute scotoci prin desișuri. Colegul i se alătură. Din politețe. Apoi trebui să recunoască. Jocul lui era terminat.
– Nu‑i grav, Achille! Îți păstrezi handicapul, calculă celălalt îndepărtându‑se spre bar. Îl așteptau străluciții confrați.
Poate că viața nu‑i atât de bine rânduită, se gândi doctorul Aarberg întorcându‑se acasă. Unde îl aștepta o noapte de insomnie.
III
Când își mesteca friptura, așezat la marea masă din sufragerie, doctorul Aarberg avea de ales. Să se uite la soția sa ori la terenul de golf aflat în spatele ei, dincolo de fereastră. Fusese o vreme când gaura a optsprezecea îl pasiona atât de tare, încât nici n‑ar fi putut spune dacă înghițise carne de vită sau pește. Fusese și o vreme, mult mai îndepărtată, când frumusețea soției lui îi tăia orice poftă de mâncare. În sfârșit, fusese o vreme, nu de mult trecută, când cei doi copii, așezați de o parte și de alta a lui, se strâmbau la el când n‑avea chef să se uite nici la nevastă‑sa, nici la a optsprezecea gaură.
– De‑acum o să mâncăm în bucătărie, zise el privind fix liniile de grăsime de pe carne.
Bucătăria nu avea vedere spre exterior, iar soția lui era mereu ocupată să supravegheze cuptorul. Prefera s‑o vadă din spate. Spatele nu pune întrebări.
– Ai avut o zi bună? îl întrebă ea.
– Bolnavi, ca de obicei.
– Și golful? Te‑ai întors foarte devreme!
– N‑aveam chef să mai beau ceva. Nu mă mai atrag discuțiile de după program despre viitorul clinicii.
Doctorul Aarberg își bea cafeaua în birou. Un obicei pe care‑l păstrase din tinerețe. De pe vremea când lucra și seara. Ca să pună diagnostice cât mai exacte. Acum se cufunda într‑o revistă despre automobile, regretând uneori apropierea dintre serviciu și locul lui preferat de petrecere a timpului, care făcea absolut inutilă folosirea unei mașini.
Doamna doctor Aarberg era deja în pat. Retrasă docil pe jumătatea de pat care‑i fusese atribuită și pe care n‑o mai părăsise de ani buni. Îl aștepta, uitându‑se cum i se usucă oja. Soțul ei stătea întotdeauna o veșnicie în baie. Jucându‑se cu robineții și oglinda. Se spăla meticulos pe dinți. Conștient că va mai trebui să mănânce friptură mult timp de‑acum înainte. Apoi își pregătea hainele pentru a doua zi, scotocind prin toate sertarele, până când ea îl auzea strigând prin peretele garderobului: „Trebuie cumpărate șosete!“. Dintr‑un motiv care‑i scăpa, una dintre șosete dispărea la fiecare spălare. Garderobul se sufoca sub o mulțime de șosete drepte sau stângi, dar perechile acestea desperecheate erau la fel de inutilizabile ca un capac fără oală.
El apăru în sfârșit, în pijama, cu cărarea părului dreaptă ca o certitudine. Își dădu jos ceasul, ale cărui ace nu încetaseră să se învârtă de când primise prima pacientă, și se aplecă să stingă lampa. Luna se strecură printre fantele jaluzelelor și învăluia camera într‑o lumină argintie.
– Te‑am sunat de dimineață, începu soția.
– A, da! Migrenele tale! Știi că nu‑mi place să fiu deranjat în timpul consultațiilor.
– Nu era pentru o migrenă.
– Și totuși, așa părea. Secretara mi‑a zis că‑i urgent!
Doamna doctor Aarberg privea crăpătura care străbătea plafonul. În fiecare zi un pic mai repede. Și care trecea deja printre capetele lor. Până deasupra patului conjugal. Dacă n‑o oprește nimic, oare care parte o să cadă prima? se gândi ea.
– Te‑a căutat cineva la telefon. Tocmai plecaseși. Un pacient care vrea o consultație la domiciliu.
– Știi bine că nu mă deplasez.
– Nici el nu se poate deplasa.
– Nu‑i problema mea! Să se ducă la alt doctor!
– Vrea să‑l examinezi tu. Vineri la ora cincisprezece. Am notat adresa.
Doctorul Aarberg aprinse lumina și se întoarse spre soția sa. Ea se uita la tavan. Crăpătura i se părea și mai adâncă sub lumina crudă a becului.
– Nu mă duc, se ambală el. Auzi? Nu mă duc. N‑am construit o clinică ca să umblu din ușă‑n ușă! Mâine, la prima oră, îl suni și‑i spui că nu se poate.
– N‑a lăsat un număr de telefon.
– Și ce crede? Că‑s la dispoziția lui?
Stinse furios lampa. Ea o aprinse. Pe partea ei.
– În schimb, a trimis asta. După‑amiază. Printr‑un curier privat.
Îi întinse un plic. Deja deschis.
–Ce‑i asta? întrebă el luându‑l.
– Onorariul tău. Plătit în avans. Și generos plătit în avans.
Doctorul Aarberg petrecu o lungă noapte de insomnie numărând și renumărând bancnotele. În mod ciudat, la fel de numeroase ca găurile unui parcurs de golf.
Din volumul în pregătire la Editura Univers, în colecția Romanul secolului XXI. Traducere de Irinel Antoniu