Povestea – pe care o vei auzi de la orice călugăr creștin ortodox din România contemporană – spune că în timp ce avionul pierdea din viteză Sandu Tudor s-a rugat fierbinte Maicii Domnului promițând să-și închine zilele pe care le va mai avea de trăit vieții creștine. Minunea s-a produs cu adevărat, avionul s-a prăbușit deteriorându-se serios, pe când pilotul n-a pățit mai nimic. Unii susțin că singura urmare de ordin fizic suferită de pilotul Sandu Tudor este că și-ar fi mușcat limba. Îndrăznim să întrevedem aici o trimitere simbolică la pana acidă și vorba iute a polemistului Sandu Tudor…
O altă variantă este susținută de Pr. Elefterie, unul dintre cei care i-au fost aproape timp de mai bine de un an de zile la Schitul Rarău, exact înainte ca Pr. Daniil, starețul, să fie arestat, în 1958. Pr. Elefterie a declarat în repetate rânduri – inclusiv la simpozionul din 2012 de la Mănăstirea Antim dedicat Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), cu ocazia a 50 de ani de la moartea sa martirică – că accidentul s-ar fi petrecut deasupra Mării Negre, că protagonistul ar fi supraviețuit timp de două-trei zile înotând pe lângă resturile avionului, până ar fi fost recuperat de un vas etc.
O cercetare la firul ierbii, arată că lucrurile au stat pe-aproape, dar nuanțat diferit. Da, acest accident a avut loc în luna august 1937, dar pe uscat…
Înainte de asta, observăm cum în „Credința”, ziarul pe care-l patronează Sandu Tudor, apar aproape zilnic știri din viața aviației românești și internaționale. Era firesc, zborul omului cu avionul era încă un domeniu care ținea de miracol în acei ani. Nu numai în „Credința” apăreau astfel de știri, ci în întreaga presă românească și internațională. Dar în acest ziar accentul era mai mare, se cunoștea că directorul avea el însuși avion personal pe care-l și conducea – ceea ce chiar era o raritate în acei ani.
…În ziua de 7 august 1937 toată presa vuia: un groaznic accident de avion s-a produs chiar lângă Cluj. Este vorba despre un avion de mari dimensiuni pentru acea epocă, care aparținea Uniunii Sovietice. Au murit toți oamenii aflați la bord (șase), inclusiv un înalt demnitar sovietic. Ulterior avea să se mai scrie, periodic, despre ancheta care a urmat.
Orice știre, cât de neînsemnată, cu privire la lumea aviației românești este consemnată în „Credința”. De pildă, despre faptul că „Cercul Aeronautic” din Capitală luase inițiativa de a pune o plăcuță comemorativă și o troiță în Polonia unde-și găsiseseră sfârșitul „cunoscuții sburători lt. c_dor aviator Mihai Pantazi și cpt. inginer Roman Popescu” (vezi „Credința” de marți, 10 august 1937). Știrea se intitulează „Cinstirea piloților căzuți pentru propășirea aviației” și continuă cu o invitație la o excursie în Polonia, programată pentru începutul lui noiembrie, cu ocazia dezvelirii plăcuței comemorative și troiței.
Miercuri 11 august 1937, tot din „Credința”, găsim pe o coloană mai multe știri din viața aviației românești și internaționale, pentru ca în ziua de joi 11 august 1937 să fie publicate pe lângă obișnuitele știri ale rubricii „Aviația”, altele două, pe pagini separate. Una este intitulată „Toate țările își sporesc aviația” (aviația militară, se-nțelege, în perspectiva unui război mondial care de pe-atunci „plutea în aer”, conflictul japonezo-chinez fiind deja în plină desfășurare) și, o alta, mult mai interesantă pentru articolul nostru, cu titlul: „Antrenamentul personalului navigant aeronautic de rezervă”. Este, în fapt, un comunicat din partea Ministerului Aerului și Marinei care începe astfel: „Piloții și observatorii de rezervă cari contează în lucrările de mobilizare își vor face antrenamentul de sbor la unitățile în cari contează.” Mai încolo este subliniat că „Acei cari vor dovedi că posedă antrenamentul de sbor, vor putea fi chemați la exercițiile de conlucrare din lunile Septembrie și Octombrie precum și la manevre (…) Își vor putea face antrenamentul de sbor ca piloți, personalul cari nu a depășit la 1 August a.c.: – subofițerii și ofițerii inferiori 35 de ani; – căpitanii 42 de ani; ofițerii superiori 45 de ani.” Urmează alte date tehnice cu privire la desfășurarea antrenamentului.
În august 1937 Alexandru Teodorescu avea 40 de ani. Nu se știe foarte clar deocamdată ce grad militar avea. Terminase războiul ca sublocotenent, dar fiindcă în perioada 1922 – 1924 fusese angajat ca ofițer asistent de marină la Constanța, este posibil să fi fost înaintat în grad. Puțin probabil însă să fi ajuns căpitan de pe atunci.
Iată ce aflăm mai departe, la doar două zile distanță. În urma unei știri zeflemitoare publicată într-unul din ziarele de extremă dreaptă, „Porunca vremii” (nr 823/ joi, 19 august 1937), scris de Nicolae Crevedia, Sandu Tudor dă o replică acidă dar și melancolică în „Credința” de sâmbătă 21 august, într-un articol-editorial intitulat „Răspuns la toate «Creveditismele»” (nu este prima oară când Sandu Tudor polemizează și cu legionarii și cu bolșevicii).
După ce face mai multe ironii la adresa lui Crevedia, care luase în râs tocmai accidentul de avion pe care îl avusese recent, Sandu Tudor notează: „Acum câteva zile autorul acestor rânduri s-a strecurat pe lângă năluca de gheață a Îngerului Morții. Veneam de peste munți în zbor de antrenament. Avionul intrat într-o «vrille» m-a prăbușit la pământ (…). Există o minunată solidaritate a Vieții față de Moarte; a bărbaților teferi în fața primejdii. A ajuns și până la mine. Dar numai denaturații și cioclii pot face zeflemeli scârnave în preajma suferinții sau a morții. Nu urmarea unei porniri m-a iscat să fac acest limpede desemn cu penița, ci numai să lămuresc pe prieteni (…)”…
Avem astfel câteva răspunsuri, dar și mai multe întrebări. Din articolul lui N. Crevedia (mai exact din replica la replică publicată imediat în „Porunca vremii” nr. 835/ duminică 22 august) aflăm că Sandu Tudor își rupsese o mână în urma accidentului. Primul răspuns este că accidentul s-a petrecut pe uscat, în drum spre București. Al doilea este că pilotul a suferit, totuși, câteva traume de ordin fizic, minore dealtfel, dată fiind situația.
Rămân mai multe întrebări: de ce scrie Sandu Tudor despre „un zbor de antrenament”? Era vorba despre o formă de pregătire/pliere pe antrenamentele aviatice militare sau se referă pur și simplu la aviația sportivă? După cum putea să fie pur și simplu un mod de a se exprima al scriitorului care se referă la un zbor de plăcere…
Important este că întemeietorul Mișcării Rugul Aprins a supraviețuit – cu adevărat miraculos! – în urma acestui accident. Și, cu siguranță, impactul de ordin spiritual, după cel trăit cu doar câțiva ani mai devreme în vizita pe Sf. Munte Athos, avea să-și dovedească „eficiența”. Curând, jurnalistul Sandu Tudor avea să întemeieze cea mai importantă mișcare de înfrățire dintre intelectualii vremii și Biserica Ortodoxă Română. Avea să fie tuns în monahism, avea să moară precum un martir pentru credința creștină, în închisoarea de la Aiud (1962).
O vrie (din franțuzescul «vrille») urmată de o prăbușire a avionului, avea să determine o vrie în viața omului Sandu Tudor care avea să-l înalțe și, mai departe, o vrie fără egal care avea să zidească mirabile zboruri în cultura și spiritualitatea românească…