Acordă-mi acest vals/ de Zelda Fitzgerald

Zelda Sayre Fitzgerald s-a născut în 1900 în Montgomery, statul Alabama, într-o familie care număra în rândurile sale congresmeni și judecători. Zelda, al cărei nume a fost împrumutat dintr-o carte de povești, și-a petrecut copilăria și adolescența în atmosfera lipsită de griji a Sudului. A participat intens la viața socială, a dansat în spectacole de balet și la balurile din lumea bună, unde l-a și cunoscut pe tânărul Frances Scott Fitzgerald, pe atunci locotenent și scriitor în devenire. Imediat după succesul primului său roman, Dincoace de Paradis (This Side of Paradise), cei doi se căsătoresc, în 1920, la New York și încep să trăiască din plin libertățile, dar și excesele „anilor nebuni“. În 1932, boala psihică ale cărei semne începuseră să se manifeste demult determină internarea ei în clinici din Elveția, după care urmează un lung șir de internări intermitente în centre din America. În cursul unei asemenea perioade, în 1932, scrie cu febrilitate la un roman pe care îl termină în șase săptămâni – Acordă-mi acest vals (Save Me the Waltz). Îl va rescrie parțial, la insistențele lui Scott Fitzgerald care lucra, în același timp, tot la un roman autobiografic, Blândețea nopții (Tender Is the Night). La începutul anilor ’40, după lectura romanului postum al lui Scott Fitzgerald (The Love of the Last Tycoon), Zelda începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său, Caesar’s Things, dar acesta va rămâne neterminat. În 1948 piere în incendiul declanșat la spitalul unde era internată. Cunoscută în epocă mai ales pentru aparițiile sale extravagante și pentru personajele pe care i le-a inspirat celebrului ei soț, Zelda Fitzgerald este văzută în prezent ca simbol al unei perioade de emancipare a femeii și, tot mai mult, ca scriitor și artist de drept.

Alabama, mezina familiei judecătorului Beggs, este o tânără din Sud, dezinhibată și plină de vivacitate, dornică să își trăiască viața după propriile reguli. Trecând peste dezacordul părinților și depășindu-și ezitările, se căsătorește cu David Knight, un tânăr cu o situație precară, dar cu dorința și voința de a reuși în artă… Doi îndrăgostiți în care nu este greu să îi recunoaștem pe Zelda și pe Scott Fitzgerald, al căror destin îi va uni într-o relație de cuplu pe cât de fascinantă, pe atât de distructivă.

*

*       *

Clădirea clubului se ivea indiscretă de sub stejari ca un mic mănunchi de bulbi din care frunzele țâșnesc primăvara prin frunzele uscate. Mașina opri pe aleea cu pietriș, cu botul vârât într-un rond de belșiță. În jurul clubului, pământul era la fel de bătătorit și golaș ca un loc de joacă pentru copii. Plasa ce atârna în jurul terenului de tenis, vopseaua verde-cafenie ce se scorojea pe pavilionul de la prima gaură de golf, hidrantul din care curgea apă, veranda acoperită de un strat gros de praf, totul respira parfumul plăcut al naturii lăsate să crească în voie. Ce păcat că o sticlă de whisky explodase într-unul dintre dula­purile de la vestiar, imediat după război, și clădirea luase foc, arzând până la temelie. O atât de mare parte a tinereții teoretice – nu doar primii ani de simplă tranziție spre maturitate, ci aceia ai proiectelor și evadărilor oamenilor neadaptați în vremuri dramatice – prinsese rădăcini sub grinzile joase, încât era posibil ca focul ce distrusese acest sanctuar al nostalgiei din vremea războiului să fi fost un caz de combustie spontană pro­vocată de saturația sentimentală. Nici un ofițer nu ar fi putut să vină în acest loc de trei ori fără să se îndrăgostească, să se logo­dească și să populeze ținutul cu mici cluburi exact ca acesta.

Alabama și locotenentul zăboveau în fața ușii.

– Am de gând să pun o placă memorială pe locul primei noastre întâlniri, spuse el.

Scoase din buzunar un briceag și scrijeli pe tocul ușii: David, David, Knight, Knight, Knight și domnișoara Alabama Nimeni.

– Egoistule, protestă ea.

– Îmi place locul ăsta. Să ne așezăm aici puțin.

– De ce? Balul ține doar până la miezul nopții.

– Nu poți să-mi acorzi măcar trei minute de încredere?

– Ba da, dar tocmai de aceea vreau să intru.  

Era puțin supărată din pricina numelor. David îi spusese de nenumărate ori cât de faimos avea el să devină.

În timp ce dansa cu David, simți miros de lucruri noi. Stând atât de aproape de el, cu fața așezată între urechea lui și gulerul înalt de ofițer, avea impresia că este introdusă în tainele depo­zitelor subterane ale unui magazin de țesături fine, unde, din baloturi, se răspândește parfumul delicat de batist, de in și de lux. Îl invidia pentru paloarea lui rasată. Când îl vedea părăsind ringul de dans cu alte fete, avea un sentiment de amărăciune, provocat nu atât de intimitatea împărtășită de el cu celelalte, cât de faptul că nu era ea aleasa pe care să o însoțească în acele tărâmuri mai calme și mai senine pe care le stăpânea singur.

O conduse acasă și se așezară amândoi în fața șemineului, desprinși de realitate. Flăcările se reflectau pe dinții lui și îi luminau chipul cu sclipiri transcendentale. În fața ochilor ei, tră­săturile lui David jucau la fel de greu de prins ca și ținta de celuloid care saltă pe un jet de apă la standul de tir. Fata căută prin momentele petrecute cu tatăl ei un sfat despre cum să te comporți inteligent; acolo însă nu se găsea nimic despre far­me­cul omenesc. Era îndrăgostită și aforismele ei personale nu îi erau de nici un ajutor.

În ultimii câțiva ani, Alabama se transformase într-o tânără înaltă și zveltă; din cauza distanței mai mari față de pământ, părul ei blond părea mai deschis la culoare. Picioarele i se desfă­șurau în față lungi și subțiri, ca în desenele rupestre; își simțea mâinile grele și dureroase, de parcă ochii lui David așezaseră o povară peste ele. Era conștientă că fața îi strălucea în lumina fo­cului ca o glazură, ca în reclama la înghețata de căpșuni pe care o tânără atrăgătoare o savurează în iunie. Se întrebă dacă David își dădea seama cât de vanitoasă era.

– Așa deci, îți plac bărbații blonzi?

– Da.

Când era presată, Alabama avea un fel de a vorbi ca și cum, brusc, cuvintele pe care le pronunța o jenau în gură și trebuia să scape de ele înainte de a putea comunica.

El își verifică imaginea în oglindă – păr blond-cenușiu, ca lumina lunii din picturile secolului al XIII-lea, și ochi ca niște grote, grota albastră, grota verde, stalactite și malahite suspen­date deasupra pupilelor negre –, de parcă și-ar fi făcut sieși in­ventarul înainte de plecare și se simțea mulțumit că este întreg.

La spate, avea capul bine conturat și acoperit cu mușchi moale, iar obrazul se rotunjea ca o pajiște însorită. Mâinile lui cuprindeau umerii Alabamei ca gropile calde dintr-o pernă.

– Spune „Dragule!“, o îndemnă el.

– Nu.

– Mă iubești. De ce nu vrei?

– Pentru că nu spun nimic nimănui. Nu vorbesc.

– De ce nu vrei să-mi vorbești?

– Pentru că ar strica totul. Spune-mi că mă iubești.

– O! Te iubesc. Tu mă iubești?

Îl iubea atât de mult pe acest bărbat, se simțea atât de aproape și tot mai aproape de el, încât imaginea lui se deformă, ca și cum și-ar fi lipit nasul de oglindă pentru a se privi singură în ochi. Îi simțea liniile gâtului și ale profilului frumos sculptat ca pe niște pale de vânt care îi spulberă luciditatea. Simțea cum propria ei substanță se face tot mai mică și mai firavă, ca acele fire de sticlă topită care se tot alungesc și subțiază până când din ele nu mai rămâne decât o iluzie scânteietoare. Se simțea neînsemnată și fermecată. Alabama era îndrăgostită.

Se strecură în grota binevoitoare a urechii lui David. Înă­untru, locul era fumuriu la modul spectral, gândi ea în timp ce pătrundea cu privirea până la șanțurile adânci ale cerebe­lului. Nici o excrescență sau vegetație care să întrerupă acele circum­voluțiuni netede, doar materie cenușie lucioasă, bombată. „Trebuie să văd și mai adânc, până la liniile din față“, își spuse Alabama. Cele două mari protuberanțe ale lobilor frontali i se înălțau umede deasupra capului și ea începu să le urmărească sinuozitățile. Nu după mult timp se rătăci. Ca într-un labirint mistic, văile și crestele se succedau dezolante; nici un indiciu care să o ajute să aleagă un drum sau altul. Merse poticnit până când ajunse la bulbul rahidian. Marile șanțuri întortocheate o făcură să se învârtă în cerc. Începu să alerge cuprinsă de isterie. David, înfiorat de senzația de atingere din capul șirei spinării, își desprinse buzele de ale Alabamei.

– Vreau să mă întâlnesc cu tatăl tău, să-l întreb când ne putem căsători.

Fragment din Zelda Fitzgerald, Acordă-mi acest vals. Traducere de Rodica Ștefan. În pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu