Ion Rusu Abrudeanu, Vasile Stoica
Habsburgii, ungurii și românii
Editura Vicovia
Cartea este ediția I-a anastatică după lucrarea cu același titlu apărută la Institutul de Arte Grafice C. Sfetea din București în anul 1915.
Ion Rusu Abrudeanu (1870-1934) a fost publicist, om politic, deputat și senator român. A urmat cursurile școlii primare în localitatea natală, apoi a urmat cursurile secundare la Brad, Sibiu și Brașov. A luat bacalaureatul în anul 1888.
A început activitatea publicistică în anii 1890-1891. A refuzat să se înroleze în armata austro-ungară și s-a refugiat în România. A colaborat la mai multe publicații, printre care „Timpul”, „Conservatorul”, „Adevărul” și „Dimineața”. Între 1900-1914 și-a condus propria revistă, „România ilustrată”, în paralel cu colaborarea la alte gazete. Înainte de anul 1916 a militat pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta. Pentru aceasta a fost declarat „persona non-grata” de către mareșalul german Mackensen după semnarea Păcii de la Buftea în anul 1918. După încheierea Primului Război Mondial a intrat în politică, devenind membru al Partidului Național Liberal. A fost ales deputat în anul 1920, iar între 1931-1932 a fost senator de Alba.
Vasile Stoica (cunoscut sub numele de Basil Stoica, 1889-1959) a fost un diplomat, publicist, analist politic și asistent apropiat al lui Tomáš Masaryk și Ionel I.C. Brătianu. A făcut parte din corpul diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din București la rangul miniștrilor plenipotențiari clasa I în funcție, alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, care au activat sub conducerea lui Take Ionescu, I. G. Duca, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului în România, Vasile Stoica a refuzat să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fapt ce a cauzat începerea unei perioade de șapte ani de detenție, 1948-1954. În 1957 este arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava.
Iată încheierea acestei cărtici care a marcat o epocă (păstrăm și noi grafia vremii):
În jurul nostru se petrece cea mai grozavă catastrofă din câte au lovit vre-odată omenirea. Și noi stăm uluiți în fața ei; în minte ni se deschid perspective noui, abia întrezărite în alte vremuri și cumpănim pasul ce va trebui să-l facem. De acest pas atârnă existența noastră ca stat și neam românesc. Granițele regatului nostru în adâncul sufletelor nu se sfârșesc la Vârciorova, la Predeal sau la Ungheni, ci acolo unde încetează cuvântul nostru și încep alte „bâlbâite graiuri”. Pe puterea acestui stat din inimile noastre se razimă clădirea deazi a Regatului român. Ori-ce lovitură asupra celui dintâi se va repercuta dureros asupra celui din urmă. Pierderea unei părți a neamului românesc înseamnă primejduirea și apoi cu siguranță nimicirea acestui Regat.
S’au rostit istorici, geografi, diplomați, literați și toți constată că pentru existența în viitor a statului și poporului român e imperios necesar ca în fortul natural al Ardealului neamul românesc să fie stăpân și că acest neam să fie pătruns de o profundă conștiință a unității și puterii sale.
Ei bine, tocmai în acest ținut de romanitatea căruia atârnă însăși viața noastră ca neam conștient și nu noțiune etnografică, e mai primejduită existența noastră. Patru milioane de români, jumătate din populația Regatului, sunt pe cale de a sucomba sub povara unei politici de veacuri dușmănoasa nonă. Și situația lor nu se poate îmbunătăți, pentrucă e cu neputință să se schimbe mentalitatea și tradiția de veacuri a ocârmuitorilor. Habsburgii și Ungurii își au interesele lor, iar aceste interese au fost și vor fi în totdeauna protivnice întărirei noastre. În politica lor din trecut e și cheia politicei lor din viitor.
Habsburgii în toate gesturile lor față de noi ne-au considerat numai întru cât le slujiam de unelte pentru satisfacerea ambițiilor ce nutriau asupra răsăritului. Le trebuia Ardealul: l-au luat. Le trebuiau Țările românești și gurile Dunării: au răpit Bucovina, au ținut ocupată Oltenia, au trimis comisii, cari să ne prețuiască. Și dacă n’ar fi fost și alte evenimente, însuși Regatul liber de azi n’ar fi altceva decât o provincie austriacă, unde în urma bogățiilor ce cuprinde s’ar fi scurs toată șleahta flămândă dela Viena până la Tarnopol și ar fi înnăbușit cu vremea ori-ce viață românească. În Ardeal și Țara ungurească ne-au învrăjbit cu toții; ne-au mângâiat din când în când, ca să ne lovească cu atât mai tare cu mâna altora. Ne-au ridicat în picioare de atâtea ori, ca să sperie pe Unguri cu noi și îndată ce ne împlineam menirea de matahale, eram înlăturați cu piciorul. Ne-au făcut făgăduințe peste făgăduințe și tot de atâtea ori s’a dovedit că ne mințiau în modul cel mai nerușinat.
Însuși slăbănogul de Frantz Iosef I n’a făcut altceva decât ne-a mințit și ne-a jertfit vreme de aproape șaptezeci de ani, drept recunoștință că ne-am vărsat sângele pe toate câmpurile Europei sub steagurile și pentru mântuirea stăpânirei lui. Politica Habsburgilor nu putea avea considerație decât pentru planurile sale.
Întemeierea României unite și ridicarea ei treptată le premejduia Ardealul: au dat deci Ungurilor frâu liber spre desființarea elementului românesc dintr’însul. Dar le lua și nădejdea unei dominațîuni economice : și atunci Habsburgii nu mai scapă nici un prilej pentru a lovi în însuși statul român și a-i împiedeca întărirea. Când se face unirea țărilor surori, ei singurii, – și bieții Turci – sunt cari protestează în fața Europei. Când se instituie Comisia dunăreană, ei sunt singurii cari cer excluderea României. Când se încheie tratatul de București, ei snnt singurii cari cer revizuirea lui. Oare sunt acestea semne de simpatie față de statul și neamul românesc? Nu-s oare mai curând dovada că scopul lor e același ca și în trecut: aservirea noastră totală și întinderea stăpânirii lor la gurile Dunării și Marea Neagră? Și în astfel de împrejurări, când scopurile lor sunt cunoscute și strădania lor evidentă, se mai pot aștepta Românii de sub oblăduirea lor la vre-un semn de sprijin?
Despre Unguri cel puțin am știut în totdeauna că ni-s vrăjmași. Și apărarea nu ne-a fost în totdeauna fără succes. Într’adevăr, primejdioși pentru noi au ajuns abia în acești 40 de ani din urmă, de când dinastia vede într’înșii cel mai compact și mai unitar element din monarhie și a făcut dintr’înșii stâlpul său. Conștienți de importanța lor în fața tronului așa de labil. Ungurii acum nici nu mai cunosc margini în furia lor de șovinism. Vor să întemeieze cu ori-ce preț un stat mare unitar național, a cărui populație dela Leitha la Carpații Vrancei și dela Tatra la Dunăre și Sava să nu vorbească decât o singură limbă: pe cea ungurească. Și precum am arătat, ideia nu-i tocmai așa utopică. Deși încet, dar face încontinuu progrese. În interesul ei sute de bărbați de ai noștri au fost spintecați de baionetele jandarmilor. Și doar n’aveau altă vină bieții, decât că erau Români.
Existența noastră în Ardeal e amenințată în cel mai primejdios chip. Și Ungurii cu șovinismul lor, nutrit până la paroxism de literatură și ziaristică, nu sunt poporul, care să se lase de un plan așa măreț pentru dânșii. Dar nu numai atât. În anii din urmă, ca și la 1848, ziarele și revistele ungurești ocupându-se de chestiunea românească, tot mai mult accentuiază pretinsele drepturi ale regatului ungar asupra Munteniei și Moldovei de pe vremuri. Nu e oare și acesta un semn că politica Ungurilor e aceeași ca și a Habsburgilor și tinde deasemenea la îngenunchierea noastră?…
Mințiți și dușmăniți de Habsburgi, schingiuiți de Unguri, amenintati cu desființarea și chiar cu stârpirea, Românii de sub stăpânirea Habsburgilor își așteaptă mântuirea. Și gândindu-se și la soarta Basarabiei, știu că această mântuire nu poate veni decât de la cei de un sânge cu dânșii. Privirile în așteptare îngrijorată se îndreaptă spre strâmtorile Carpaților și așteaptă ca la cotitură să se ivească odată sclipirea baionetelor românești. (București, 1 Mai 1915)