Diplomația Centralilor caută să izoleze Serbia
Și Viena trece la pregătirea răspunsului pentru Serbia. La 9 iulie ea trimite la Sarajevo pe Friederich von Wiesner, un înalt funcționar din administrația austro-ungară, pentru a stabili la fața locului responsabilitatea sârbilor. Patru zile mai târziu acesta comunică: „Nimic nu arată –nici ca probă, nici ca bănuială – complicitatea guvernului sârb în pregătirea atentatului.” Dar tot el sfătuiește să se ceară Serbiei urmărirea funcționarilor sârbi membri ai Societății „Mâna moartă”, pentru că unul dintre aceștia facilitase trecerea graniței de către Princip. Între timp e convins și Tisza, primul ministru ungar, de trimiterea unui ultimatum la Belgrad. Și textul ultimatumului este aprobat de Viena la 14-15 iulie. Dar nu este trimis. Se aștepta plecarea președintelui francez din Rusia pentru a împiedica o imediată consultare ruso-franceză. Oricum în convorbirile de la Sankt Petersburg s-a discutat și de Serbia. Poincaré (foto) nu ezită ca la recepția ambasadorilor oferită de Ambasada Franței să-l pună în gardă pe ambasadorul Austro-Ungariei Frederic Szapary: „Serbia are un prieten călduros în poporul rus. Și Rusia e aliata Franței. Que de complications a craindre.”
În noaptea de 23 iulie „France” părăsește Cronstadt îndreptându-se către Suedia, unde urma sa ajungă la 25 iulie. Este momentul așteptat de Viena pentru a trimite Serbiei ultimatumul. Răspunsul trebuia dat în 48 de ore. Și trebuia să fie favorabil la toate cererile. La absolut toate, fără excepție. Poincaré și însoțitorii săi află de conținului ultimatumului vineri dimineața, 24 iulie. O consultare imediată cu țarul Rusiei nu mai era posibilă. O parte din ultimatum era inacceptabilă pentru Serbia și Poincaré se întreabă ce va face Rusia. Pierre de Margerie, directorul Afacerilor politice de la Quai d’Orsay, care îi însoțea pe Poincaré și Viviani, sugerează să se ceară Vienei un răgaz suplimentar, să se propună reunirea unei conferințe internaționale, să se solicite o mediere a Marii Britanii. Dar… deja Consiliul de Miniștri rus reunit de urgență declarase: „onoarea Rusiei și demnitatea sa, misiunea sa istorică, dacă ea vrea să-și mențină rangul său în Europa, cer ca ea, Rusia, să susțină Serbia, dacă situația o cere, chiar cu armele.”
La 25 iulie Poincaré și Viviani debarcă la Stockholm. Dintr-o recepție protocolară într-alta ei se întreabă dacă să-și continue călătoria în Danemarca și Norvegia sau să se întoarcă în Franța. Între timp află că Wilhelm al II-lea și-a întrerupt croaziera în fiordurile norvegiene și se întoarce la Kiel. Iar de la Paris sunt informați că ambasadorul german baronul von Schoen a declarat la Quai d’Orsay că Berlinul consideră că reglementarea conflictului austro-sârb trebuie să se rezolve exclusiv între Austro-ungaria și Serbia, intervenția unei alte puteri antrenând „consecințe incalculabile”. Ambasadorul german la Paris dădea urmare instrucțiunilor pe care le primise de la secretarul de stat Jagov, care, întors din concediu, trimite o notă presei în care vorbea despre necesitatea localizării conflictului, dacă Austro-Ungaria va fi silită să recurgă la arme contra Serbiei. Orice imixtiune a vreunei alte puteri ar fi atras intervenția Germaniei și „consecințe incalculabile”. În sensul acesta, el trimite instrucțiuni „de intimidare” tuturor diplomaților germani acreditați în capitalele europene.
În același timp, diplomația Centralilor caută să izoleze Serbia. Ea încearcă două lucruri: să atragă Turcia și Bulgaria și să forțeze mâna României, determinând-o să se pronunțe deschis pentru Tripla Alianță. Ambele fuseseră prevăzute în memoriul austro-ungar înmânat Berlinului la 5 iulie. Prima tentativă părea să aibă succes. În 1914, Turcia n-avea nici un aliat, căci nimeni nu considera „omul bolnav” al Europei demn de o alianță. În 1911, Winston Churchill respinsese o cerere a Turciei de alianță permanentă cu Marea Britanie. Ulterior, Enver-pașa, „micul Napoleon”, șeful „Comitetului Uniunii și progresului” (al „junilor turci”) și al guvernului, propune o alianță Germaniei. Dar nici Berlinul n-a prea luat în serios propunerea.
Însă în iulie 1914, când se profila războiul pe două fronturi, germanii devin dintr-o dată interesați de alianța Turciei, care putea închide ieșirea din Marea Neagră, tăind Rusiei accesul la aliații ei și la proviziile acestora. Ambasadorul Germaniei la Constantinopol, Wangenheim, primește instrucțiuni de a angaja de îndată tratative și a răspunde propunerilor turcești „cu o bunăvoință vădită […] Sub nici un motiv nu ne putem permite să ni-i îndepărtăm”. După mai multe tocmeli, la 28 iulie, când Austria declară război Serbiei, Turcia propune oficial o alianță secretă ofensivă și defensivă care ar fi devenit operativă în cazul când Germania sau Turcia ar fi intrat în război cu Rusia. În aceeași zi, propunerea e aprobată la Berlin. Bethmann-Hollweg trimite la Constantinopol un proiect de tratat, semnat de el. În ultimul moment, turcii ezită. Dar după ce englezii le confiscă două cuirasate: „Sultan Osman” și „Reshodieh”, construite prin contract pe șantierele britanice, două nave de război de ultimul tip pentru care turcii plătiseră 30.000.000 dolari strânși prin subscripție publică, guvernul turc semnează alianța cu Germania la 3 august. În definitiv, în războiul care se anunța Antanta nu putea garanta Turciei decât integritatea, pe când Germania promitea măriri teritoriale. Alianța semnată va fi pusă în practică mai târziu, dar Germania marcase un punct important; ulterior, se va dovedi esențial în stăpânirea Balcanilor.
Bulgariei i se făcuseră avansuri importante în timpul crizei balcanice, pentru a o contrapune Serbiei. Dată fiind situația Bulgariei, după pacea de la București, ca și tendințelor filo- germane ale țarului Ferdinand și ale lui Radoslavov, primul său ministru, Sofia răspunde cu sporit interes acestor avansuri. În iulie 1914, Puterile Centrale se mulțumesc doar să tatoneze terenul mai mult pentru a face presiuni la București. Reprezentanții Germaniei și Austro-Ungariei sunt însărcinați să-i comunice regelui Carol I că o alianță cu Bulgaria era iminentă și depindea de România dacă să-i fie favorabilă sau nu. Altfel spus, România trebuia să-și declare deschis alianța sa cu Puterile Centrale.