Bucureștiul însă nu se lasă impresionat. Lui Czernin și Waldburg, miniștrii Austro-Ungariei și respectiv al Germaniei la București, regele Carol I (foto) le arată destul de limpede, la 9 și 10 iulie, atitudinea pe care România înțelegea s-o adopte față de precipitarea evenimentelor. O alianță austro-bulgară, le spune el, în principiu, nu poate fi încheiată prea curând, pentru că influența Rusiei la Sofia continua să fie foarte însemnată, iar o alianță bulgaro-română i se pare că nu este dorită de Bulgaria. Pe de altă parte, el nu vede un motiv care să ducă la denunțarea acordului româno-sârb de către guvernul de la București. E sigur că Serbia oficială condamnă atentatul de la Sarajevo ca și restul lumii; nu se poate pune Serbia oficială „în aceeași desagă cu autorii atentatului; e sigur, de asemenea, că guvernul sârb va continua cu seriozitate ancheta și înțelege cu ușurință că el nu va admite ca această anchetă să fie condusă de o comisie austriacă.
Cât privește campania de presă antiaustriacă, ea se face tot atât de violent și în direcția cealaltă, antisârbească. Pentru a potoli agitația din Serbia, ostilă Austriei, regele sfătuiește Berlinul să facă demersuri la Petersburg. Să se dea de înțeles că nu este vorba numai de „certuri de rasă”, ci de interese dinastice, că ceea ce s-a petrecut la Sarajevo s-ar putea foarte bine produce și la Petersburg. El, regele, este gata să exercite o presiune în acest sens la Belgrad, ba chiar s-o facă și la Petersburg, prin C. Diamandi, ministrul României. Pe de altă parte, el nu poate să se despartă de Serbia, făcând jocul Vienei și al Budapestei, în condițiile în care în România există un puternic curent împotriva Austro-Ungariei, necontenit alimentat de politica de deznaționalizare a Ungariei în Transilvania. Contele Tisza a făcut declarații pline de promisiuni, dar „din nenorocire” la atât a rămas. În așteptare, presa ungară atacă mereu România, „care face ca înțelegerea să fie încă mai dificilă”. Referindu-se la declarațiile unor oameni politici români: Ion I. G. Brătianu, Al Marghiloman, Take Ionescu, regele și le-a însușit și a spus că după asasinarea succesorului la tron, viitorul Austro-Ungariei pare destul de sumbru și provoacă „un mare pesimism”. Nu se știe dacă prin aceasta a vrut să insinueze prăbușirea Austro-Ungariei. „Totuși, această declarație – scrie Jagow – nu permite să se formuleze nici o concluzie asupra atitudinii viitoare a României”.
Lui Carol I situația de acum i se pare foarte serioasă, „dar nu disperată”. La Viena, politicienii și-au pierdut capul. El nu s-a exprimat deloc măgulitor la adresa capacității politice a lui Berchtold și cere ministrului Germaniei la București să insiste la Berlin pentru o acțiune energică și rapidă asupra Ballplatz-ului. România va face toate eforturile pentru a menține pacea.
Cu un conținut asemănător, dar cu un ton mai energic, făcea declarații și Ion I. C. Brătianu, prim-ministrul. Dacă Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, ținea să împingă la război în Peninsula Balcanică și de aici în Europa, România se desolidariza complet de ea. Prin numeroase intervenții, pe lângă diplomații Puterilor Centrale la București, prin intervențiile diplomaților români la Viena și Berlin, în curând în conlucrare cu Roma, România se străduia din răsputeri să îndepărteze norii amenințători. Dar ei veneau, veneau.
Atitudini contradictorii la Paris. Duminică, 26 iulie, sute de naționaliști defilează pe bulevarde purtând drapele tricolore și scandând:. Vive l’armée!, A Berlin!, și chiar Vive la guerre! Ziua următoare, la 27 iulie, zeci de mii de manifestanți în Piața Operei, împotriva războiului. Ziarele nu încetează să se acuze reciproc. „L’Humanité” cheamă la grevă generală muncitorească simultană. „L’Echo de Paris”, „L’Action française”, până și moderatul „Le Temps” acuză pe Jaures de trădare. Numeroși sunt cei care îl numesc le Prussien, Herr Jaures. Primește o scrisoare de amenințare de la anonimul Comitet al celor 10…