Din februarie 1917, încep să curgă la Iași știrile despre revoluția rusă. Maria le primește cu mare neliniște. La Petrograd era sora ei Ducky. La Curtea imperială erau rudele ei. Între timp, sosește și în Moldova primăvara. Maria inspectează unități ale armatei. Începe cu divizia de cavalerie și e bucuroasă să constate că totul e bine rânduit, că spitalele arată într-o stare mulțumitoare. Împreună cu Ferdinand și cu Barbu Știrbei, la 23 martie 1917, dezbate declarația redactată de N. Iorga, pe care o citește regele, promițând pământ și libertăți soldaților din tranșee. În aceeași zi, Maria redactează un apel către America prin care cere ajutorarea României. Soldații ruși încep să se arate tot mai nesupuși. Prin Iași, și nu numai, se răspândesc zvonuri despre un complot împotriva regelui Ferdinand. Rușii erau în număr foarte mare și orice idee anarhică se putea coace în mijlocul lor. Iar românii nu puteau decât să procedeze cu maximă prudență pentru a nu-i deranja pe ruși.

Maria face în continuare inspecții pe la spitalele din Moldova. Are obiceiul de a păși foarte încet prin sălile cu bolnavi, astfel încât să nu li se pară că-și face vizita în grabă. Doctorii o sfătuiesc să poarte mănuși de cauciuc când umblă printre bolnavii de tifos. „Dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mâna și nu pot să le dau să sărute o mână de cauciuc.” Între altele, ajunge și la Țibănești, la moșia lui P.P. Carp, unde, în vreme de pace, Ferdinand venea frecvent la vânătoare. Aici bolnavii zăceau în niște corturi groase. A intrat în casa lui Carp locuită acum de ruși. „Ce ironie! Carp întotdeauna i-a urît pe ruși.” Merge la mormântul fiului lui Carp. Pune un buchet de flori pe mormânt, în numele mamei acestuia, și ea decedată și înmormântată aici.

Alături de Ferdinand, primește o delegație de evrei, cărora le promite drepturi după război și tratament, deopotrivă cu toți ceilalți locuitori. Era un act necesar pe care elita politică românească nu mai putea întârzia să-l facă.

Maria scrie pentru ziarul lui N. Iorga. Sunt articole care și atunci erau considerate foarte bune. Se descoperă astfel pe sine drept un talentat jurnalist. „Eu, care niciodată nu scrisesem și la drept vorbind aveam o idee prea puțin bună despre darurile mele intelectuale. Ei bine se vede că în ziua de azi se întâmplă multe lucruri neașteptate. Tot atât de neașteptat e faptul că trimit în fiece zi pâine albă dlui profesor Iorga a cărui sănătate nu se prea învoiește cu pâinea neagră. De câtva timp sunt privită cu îngăduință de acest mare om. Să vedem cât va ține și asta!”

Călătorește prin satele Moldovei, peste tot pe unde armata română se refăcea cu sprijinul prețios al francezilor. Merge la Dobrovăț, la Ghidigeni, Ruginoasa, Pașcani. La 11 iulie începe ofensiva românilor pe frontul din Moldova. Va fi ceea ce s-a chemat Bătălia de la Mărăști, dintre 11-19 iulie 1917. Dar românii nu sunt deloc siguri de concursul rușilor. „Unii socotesc ofensiva României ca o nebunie primejdioasă și trebuie să mărturisesc că sunt și eu printre aceștia.”. La 13 iulie regele e chemat la Cartierul General. Rușii se retrăgeau în masă, fără a mai lupta. „Mă tem că de data asta va fi sfârșitul tuturor nădejdilor.” Și, mai departe, tremurând de spaimă: „Încetul cu încetul mă cuprinde teama, dar simt că întâmplările sunt atât de tragice, încât nu mai sunt de niciun folos curajul și energia noastră. Rușii ne strâng de gât”. Ceea ce observă este că „acum ne aduceau mai multă disperare aliații noștri, rușii, decât dușmanii noștri”. „Suntem prea aproape de marginea prăpastiei.” La 23 iulie scria: „Durerea mea, din pricina situației noastre, e atât de mare, încât sufăr îngrozitor; aproape nu îndur să mă atingă cineva cu vreun cuvânt sau vreo privire… Judecând după cele ce se întâmplă, presupun că ne așteaptă soarta cea mai rea din lume”. Aude că rușii nu încetează să se retragă fără împotrivire, iar austro-germanii sunt la graniță (se referă la granița de nord). „Toată lumea simte nevoia de a se strânge în juru-mi, căci nu știu nici eu cât timp vom mai putea fi împreună.” Se duce să mai vadă câteva spitale în jurul Iașilor. „Pe drum mulțime de copii pe care totdeauna îi hrănesc cu câte ceva. Le-am împărțit daruri cu mâinile pline, dar cu inima covârșită de durere, căci mă întrebam câtă vreme voi mai fi în stare să le aduc puțină bucurie.” Îl întâlnește pe Poklewski, fostul ministru rus la București, cu care discută despre exodul românilor. În cazul în care aceștia vor pleca spre Rusia, ar fi nimerit să ajungă la Rostov, pe Don, unde se găseau în acel moment vapoare românești și deci n-ar mai fi fost nevoie pentru început să caute locuințe. Se întreabă dacă n-ar fi mai bine ca populația să înceapă de pe acum evacuarea, ca să nu aglomereze drumurile. Unii deja începuseră. Jean Chrissoveloni și Barbu Știrbei sunt și ei într-o stare de disperare. La 25 iulie, Maria, împreună cu Barbu Știrbei, cu o hartă a Rusiei în față, caută locurile ce păreau mai nimerite pentru retragere. „Nu pot îndura gândul de a merge spre nord; îmi place să merg la miazăzi, și apoi ar fi mai aproape de țară.” „Nu e de mirare că deznădejdea obștească e atât de mare. Nu se poate închipui o stare de lucruri mai rea; dacă va sosi clipa temută, n-avem unde să ne refugiem decât în Rusia răzvrătită.” Nu e de mirare, de asemenea, că într-o astfel de atmosferă generală, guvernul României a avut proasta inspirație de a trimite cea mai mare parte din tezaurul României la Moscova (27 iulie). Pe 25 iulie, vine Carol de pe front. Trupele române se comportă admirabil, le spune el. Le mai spune că la Mărăști austro-germanii au fost înfrânți și ar fi putut ieși lucruri mari dacă ofensiva românilor n-ar fi fost oprită din cauza retragerii rușilor de la granița de nord a României. „Românii noștri, în loc să urmeze pilda rușilor, au devenit din ce în ce mai înflăcărați, cu toate că sunt istoviți și nehrăniți. Nu pot fi destul de lăudați.”

La 26 iulie, Maria află că înaintarea germană e oprită. Rușii, încadrați de trupele române, se comportă bine și-și mențin pozițiile. „Inima ne e împărțită între nădejde și teamă; totuși continuăm cu facerea bagajelor și ne pregătim pentru o plecare subită dacă va fi nevoie.” La 28 iulie veștile care ajung la Iași sunt „nu tocmai rele”. Pe linia de la Focșani rușii și românii rezistă. „Bieții noștri soldați luptă ca niște eroi, scrie Maria; mă tem că mulți cad răniți; sunt într-o stare de înfrigurare, care mă silește să plec cât mai curând la spitalele mele de pe front, la răniții mei. Îmi pare că a nu fi printre ei e un fel de lașitate.” Așa și era. Dar … „la mine în casă se continuă facerea bagajelor; s-au strâns de pe acuma atâtea lucruri, încât casa a ajuns cu adevărat neprimitoare, și totuși inima îmi șoptește că nu vom pleca. Gândul unui asemenea lucru e prea îngrozitor.”