S-a scris mult despre colonia sanitară franco-română de pe Valea Trotușului, de la Coțofenești. Și despre doamnele care, aici fiind, și-au cam făcut de cap. La 27 martie 1917 a apărut și un manifest, „Doamnele române care au petrecut”. Erau doamne care, se scria în Manifest, petrecuseră și cu dușmanul mai înainte. Ele erau: Maria M. Catargi, Eva Strat, M. Cesianu, Mitilineu, Valentina Lahovari, Martha Bibescu, Louisa C. Arion, dnele Lupu Kostaki, Nicolae Darvari, Mimi Cristopol, G. Scărlătescu, Didica Racoviță. C. Argetoianu, cu limba lui ascuțită, scrie că, spre sfârșitul lui 1917, circulau la Iași tot felul de știri despre orgiile care s-ar fi petrecut la Coțofenești. „Se vorbea de adevărate orgii petrecute între medicii francezi și doamne și domnișoare bine cunoscute – totul sub înalta oblăduire a Majestății Sale regina. Multe din eroinele acestor jocuri, în care hazardul era mai mult amestecat decât amorul, ar fi fost, după spusele lumii, persoane din cel mai apropiat anturaj al Palatului regal.” Se făcea și haz de necaz. În ziarul „România”, editat cu sprijinul financiar al guvernului, urma să apară articolul „Regina Maria dă pildă la soldați”. Zețarul înlocuiește litera l cu z din cuvântul pildă. Ziarul e retras, dar regina însăși face haz de voita greșeală de tipar. Avea, o dovedise de multe ori, simțul umorului. Ca oricare om inteligent.
Atunci când vine la guvern, Averescu îl însărcinează pe generalul Văitoianu să facă o anchetă la Coțofenești. E întocmit un dosar foarte mare, cu tot felul de interogatorii și mărturii. Rezultatul e negativ. Fuseseră petreceri la venirea sau plecarea câte unui medic, încercări de răzbunare ale unora contra altora. Firește, nici poveștile publicate de Vasiliu Barnovschi, autorul articolului, nu erau decât elucubrații.
Regina scrie adesea despre căsuța ei de lemn de la Coțofenești, „căsuța unde se întâlnesc cele patru vânturi”, cum o botează, despre libertatea de care se bucura în acea căsuță, despre oamenii pe care i-a cunoscut aici: contele Rochefort, doctorii francezi Devaux, Championniere, Veuillet, Vaudescale, pe englezul Locker Lampson, căpitanul Evans, colonelul Anderson (mai ales pe acesta din urmă). „Am cunoscut oameni de diferite neamuri și mulți dintre ei au ajuns să-mi fie adevărați prieteni.” Aici umblă fără odihnă peste tot; „încerc să aduc pretutindeni puțină alinare, câte o vorbă bună, câte un surâs blând. Aș putea descrie multe scene înduioșătoare și unele chiar dureroase. Toți primesc cu drag vizita mea și dacă din întâmplare aș uita una din cele 10 barăci, ar fi pentru ei o mare dezamăgire. Unde-i Mama Regină?”. Firește, regina nu face vreo referire la petrecerile deocheate care ar fi avut loc aici. Dacă au fost, fără nicio îndoială nu sunt decât exagerări. Încă o legendă născută într-un război în care se putea întâmpla orice. După cum se și întâmpla. Același Argetoianu spune: „Fiindcă vorbim de Iași, regina și-a îndeplinit cu prisosință îndatoririle sale. A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de o mângâiere, de o îmbunătățire a soartei sau a traiului. O găsim în tranșee printre combatanți, în rândurile înaintate; o găsim în spitale și în toate punctele sanitare; printre răniți, printre bolnavi; o găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. N-a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum n-a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforurile așa de des inutile provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit îndatoririle pe toate fronturile multiplei sale activități, dar înainte de toate pe acela al îmbărbătării și al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei și aveau să hotărască în cele mai tragice clipe de soarta țării și a neamului. Se poate afirma că, în timpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiunile cele mai înalte ale conștiinței românești.”
I.G. Duca e și mai ferm în memoriile sale: „În convorbiri și în presă se vorbea de scandalurile de la Coțofenești și în opinia publică din teritoriul ocupat ca și din Moldova, Coțofeneștii deveniseră simbolul imoralității războiului și al celor ce îl ceruseră și îl purtaseră.” De fapt, consideră Duca, totul nu era decât o nouă calomnie. „După părerea unanimă a autorităților noastre sanitare, acest spital era nu numai dintre cele mai bine organizate, dar unul din cele în care se muncea cu mai multă râvnă și cu mai mult devotament. Că pe lângă aceasta vor fi avut loc acolo și câteva aventuri amoroase, se poate, dar desigur nici mai multe nici mai puține decât în celelalte spitale de la noi sau de pe celelalte fronturi. Înverșunarea specială cu care era onorat Coțofeneștii se datora faptului că acest spital era considerat ca al reginei. Toți germanofilii, toți cei care nu iertau reginei simțămintele ei pentru Antanta, toți cei care o făceau răspunzătoare de intrarea noastră în război, toți aceștia găsiseră în Coțofenești un minunat pretext ca să lovească într-ânsa, ca s-o insulte indirect.”