Mărturia cel mai mult de luat în considerație privind spitalul de la Coțofenești ne-o dă dr. I. Cantacuzino, care îl vizitează la 13 septembrie 1917. „Personalul medical și cel al infirmierelor formează un ansamblu de bună tovărășie, unde munca nu șomează nici un moment, dar în care domnește un anumit spirit de societate, destul de liber, dar cuviincios.” La acest spital erau două popote, cea franțuzească, unde luau masa și doamnele. Între ele I. Cantacuzino le vede pe: fiica doctorului Romalo, dna Grigore Filipescu, Cella Delavrancea, d-na Revercheu, nevasta dr. Costinescu, dra Gabriela Duca. La popota românească mănâncă personalul spitalului mobil și ofițerii de serviciu. Există camaraderii discrete, dar spiritul de disciplină în muncă nu are de suferit. Seara se aprinde un foc mare sub cerul liber, femeile fac cerc în jurul focului. Stau de vorbă, se relaxează. Medicii francezi locuiau într-o casă de lemn, în stil românesc, cu cerdac. Fiecare își aranjase camera cu scoarțe, broderii, oale și farfurii. Așa vede toată „legenda Coțofenești” dr. I. Cantacuzino.
Dacă Mariei i se punea în activ Coțofeneștii, lui Ferdinand i se imputau petrecerile de la Ghidigeni, cu cele trei surori Bastache, care „sub costumul surorilor de caritate își exploatau temperamentul”, cu actrița Elvira Popescu, căreia atunci când n-o vedea, regele îi trimitea scrisori „pline de un sentimentalism dulceag”, pe care Elvira le citea prietenelor sale. Cu aceste scrisori Elvira s-a descurcat bine și a plecat la Paris, iar Alexandru Mavrodi, directorul general al teatrelor, nici el nu s-ar fi putut plânge. La Iași, ne spune același memorialist, C. Argetoianu, pe care, evident, îl luăm mereu sub beneficiu de inventar, circulau tot felul de zvonuri despre destrăbălarea care domnea la Ghidigeni, unde bărbații și cucoanele se încurcau noaptea prin odăi și prin paturi. Nichifor Crainic descrie ce făcea „o boieroaică de viță veche”, care era Maruca Cantacuzino, soția ministrului Mihai Cantacuzino. Ea își începea activitatea la ora trei după amiază. „Trei bărbați o vizitau în ordine prestabilită, fără greș, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea un diplomat român, de o rară frumusețe. Al treilea un artist celebru. La fiecare vizită suspinele patetice ale domniței se auzeau prin scândurile pavilionului.”. Într-o zi, un doctor a găsit în pavilionul domniței o carte franțuzească de cugetări unde se recomandau trei amanți simultan pentru ca o femeie să se simtă bine.
Am zice de-ale războiului. C. Argetoianu însuși găsea o explicație: „Când toate legile morale sunt răsturnate, când oamenii aleargă după oameni să se omoare, când epidemiile și mizeria și toate privațiunile care sunt consecința lor exasperează nervii și întețesc patimile, când promiscuitatea sexurilor impusă de împrejurări răstoarnă barierele materiale ridicate de confortul pașnicelor civilizații, când viața și ziua de mâine par iluzii efemere – e natural ca și criteriile morale să se altereze”. Dacă ne referim și la regină într-un astfel de context al păcatului, ne gândim la dragostea ei pentru colonelul canadian Boyle (foto). El e „cioplit în atlet, arătos și simpatic, ca un cap de consul roman, cu fața rasă și pârlită de soare, cu niște ochi negri fulgerători, Boyle se înfățișa ca un splendid exemplar de mascul și cu putere de sugestie căreia puțini erau în stare să-i reziste”. Regina a fost de la bun început impresionată de Boyle, și așa va rămâne tot timpul cât au fost împreună. Boyle e bărbatul în fața căruia nici scrisul Mariei nu rezistă. Până la urmă cuvintele iau și ele calea sentimentelor ce le animă și, de câte ori regina scrie despre el, se lasă descoperită de iubirea care o domină. Față de alți bărbați care i-au fost aproape, dar pe care amintirile știu să-i învăluie, colonelul Boyle sau unchiul Jo, cum mai apare el în paginile scrise de regină, trăiește cu putere și în scrisul ei, așa cum a trăit și în realitate, ca bărbatul care a știut s-o privească ca pe o femeie, nu ca pe o regină.
La 22 noiembrie Maria se întreba: „Câte zile voi mai putea scrie cuvântul Iași la începutul acestor pagini?”. Erau, desigur, paginile zilnice din Povestea… sa. Observă cum lumea începea să-și piardă capul în jurul ei. „Binele și răul ies la iveală în asemenea clipe. Iubitorii de panică, iubitorii de dezastru, invidioșii, neiertătorii, fricoșii, lașii, toți ridică azi capul; fiecare după micimea inimii sale grăiește, făptuiește și ne tulbură… Nimeni nu pare a mai vedea vreo posibilitate de mântuire prin luptă, toți socotesc că ar fi un măcel sângeros și zadarnic, toți se unesc pentru a-mi spune aceasta, până și Berthelot. Nimeni nu votează pentru împotrivirea cu arma în mână; asta-i ceea ce mă prăpădește.”
Regina observă ceea ce observaseră și alții: „oboseala stării de război”. Când se vorbește despre continuarea rezistenței, de prelungirea ostilităților „majoritatea oamenilor – femeile în special – scot același geamăt de oboseală, același: Of, Doamne, Doamne, m-am săturat!. Este sigur că dorința de pace preocupă și obsedează toate mințile; ei simt că, în fond, frontierele noastre vechi ne vor fi redate și ei renunță ușor la chestiunea națională în fața nevoii imperioase de a-și regăsi viața lor normală”.
Are aspre cuvinte pentru marele vecin, „un aliat care târăște după el în prăpastie țara noastră, deși ea s-a purtat cu o neasemuită vitejie!…mă simt pentru întăia oară învinsă, umilită, parcă mi-aș fi pierdut locul sub soare”. Când o întâlnește din nou, dr. I. Cantacuzino o vede îmbătrânită, „palidă, înfrântă, cu obrajii căzuți, neputând să-și mai ascundă îngrijorarea. Cu generalii Averescu și Grigorescu, veniți la Consiliul de Miniștri, discută noua situație și soarta monarhiei. „Nu știu, sunt atât de strâns legată de țara mea, încât nu-mi pot închipui o soartă a mea, o soartă care să nu fie deopotrivă cu a țării. Pentru întâia oară azi n-am putut primi lume fără a avea lacrimi în ochi.” Asistă neputincioasă la plecarea din Iași a prietenilor. „Simt că acest armistițiu (e vorba de armistițiul cu Puterile Centrale, cerut de Rusia, la care e forțată să adere și România, n.n.) e una dintre cele mai mari încercări ce-am avut de îndurat până acum.” Dr. I Cantacuzino observă că regina „a îmbătrânit și a slăbit uimitor de mult în ultimele două luni. Principesa Elisabeta, de asemenea. Ea (regina, n.n.) s-a arătat întodeauna față de misiunile aliate de o ospitalitate amabilă puțin obișnuită.” La 7 decembrie, prezidează o întrunire cu aliații care mai rămăseseră în Iași pentru a organiza ajutoare pentru populația din spatele frontului. La întrunire iau parte și generalii Averescu, Grigorescu și Văitoanu. Cu cel dintâi și cu Barbu Știrbei, discută îndelung asupra situației. Vine și regele, care îi anunță că Scerbacev a cedat presiunilor bolșevicilor. „Mă tem că acesta e cu adevărat sfîrșitul pentru noi, că ne-am jucat ultima carte și am pierdut.”