Evenimentele grăbesc o decizie. În noaptea de 8 spre 9 decembrie, un grup de maximaliști vor să-l aresteze pe Scerbacev. Atacul e respins, dar generalul rus, îndemnat foarte insistent de miniștrii aliați, cere din nou sprijin armatei române. Generalul C. Iancovescu și Gh. Mârzescu se duc la Brătianu, care, după miezul nopții, convoacă din nou consiliul. Brătianu constată dilema în care se găsea statul român: ori intra în luptă cu bolșevicii, așa cum cereau imperios aliații, ceea ce echivala cu război contra Rusiei, „sau lăsăm ca valul bolșevist să ne acopere, să rupem cu aliații și să întindem mâna Germaniei”. Care era soluția cu procentajul cel mai mare de speranțe? Se calculează pierderile pentru România în caz de război: tezaurul, represalii contra românilor din Rusia, întreruperea aprovizionărilor prin Rusia.
Consiliul decide la orele 4,30 dimineața: război cu bolșevicii. Împotrivă au fost Take Ionescu, M. Pherekyde, D. Greceanu și generalul Iancovescu. Urmează o aprinsă discuție între Brătianu și Take Ionescu. Cel din urmă rămâne intransigent. Generalul Prezan presează cu hotărâre pentru a pregăti armata (nu mai erau decât două ore până la ziuă). Și se ajunge la rege, care decide în favoarea punctului de vedere al lui Brătianu (regele Ferdinand n-a ieșit vreodată din cuvântul șefului liberal). Take Ionescu își dă demisia, dar revine asupra ei în cursul zilei. Armata înconjoară gara de la Socola. „Părea un basm și totuși era realitate, scrie I.G. Duca, când pe la ora 7-7,30, bolșevicii s-au văzut înconjurați de trupele noastre, au schițat timp de câteva minute o rezistență, dar simțindu-se înconjurați au depus armele și astfel, fără nicio luptă am putut dezarma mai multe mii în câteva ceasuri și fără nicio pierdere.” Pe de altă parte, în aceeași noapte, cazacii îi arestează pe șefii maximaliști, între care era și Simion Grigorievici Roșal, fanaticul bolșevic sosit la Iași cu intenția de a-i asasina pe rege și pe generalul Scerbacev și a-l aresta pe generalul Berthelot (în condiții necunoscute, Roșal dispare).
Armata română readuce ordinea în Moldova. La 9 decembrie e preluat controlul asupra gării Socola. Confruntări mai însemnate sunt la Pașcani (comandantul Butnaru e ucis cu trei focuri de revolver, ceea ce provoacă reacția vânătorilor de munte, care atacă la baionetă, punând la pământ mai multe zeci de ruși), la Galați, unde rușii lasă mulți morți și răniți și 50 de tunuri, la Spătărești și pe Prut. Cei mai mulți soldați ruși depun armele și sunt trimiși spre Răsărit. De la Petrograd, Troțki adresează o notă amenințătoare lui C. Diamandi, ministrul român acreditat în Rusia, acuzând România că se amestecă în treburile interne ale Rusiei. C. Diamandi răspunde cu abilitate, arătând că România a luat măsuri de poliție internă.
România e împinsă înainte de propriul destin și sub incidența vremurilor. Dar căutându-și identitatea națională, cum o făceau acum toate popoarele, se trezește înconjurată din toate părțile de dușmani. Și parcă în cea mai fără de speranță clipă a existenței sale. Anul 1918 începea pentru români sub cele mai vitrege auspicii. Toate le erau împotrivă.
Notează generalul Berthelot la 21 ianuarie: „L-am văzut pe Brătianu, aflat într-una din cele mai proaste zile ale sale: situația internă tulbure, cea externă disperată”.
Maria e bucuroasă că ripostăm în sfârșit la încercările numeroase ale revoluționarilor ruși de destabilizare a situației. Discuții ale familiei regale cu George Barclay, cu generalul Ballard, cu colonelul Anderson. La ordinea zilei dezarmarea bolșevicilor. „Trebuie să fim pregătiți pentru orice fel de întorsături primejdioase din partea lor (a bolșevicilor, n.n.).”
Sosește la Iași dna Vintilă Brătianu. Venea de la București, unde fusese luată prizonieră la începutul războiului. Scapă cu un schimb de prizonieri. Vine și cu știrea că bătrânul P.P. Carp „ne-a trădat pe noi și lucrează cu germanii ca să fie cu neputință întoarcerea lui Nando și a mea în capitală. Vechiul nostru prieten Petre Carp! Pare ceva cu neputință de crezut. Va trebui să îndurăm și această mâhnire, pe lângă atâtea altele, cu tot stoicismul de care suntem în stare”. Între acțiunile sale, multe ca întotdeauna și în cele mai variate domenii, de reținut convorbirea sa din 22 decembrie 1917 cu generalul Averescu, „serioasă convorbire, care dintr-un oarecare punct de vedere a fost foarte puțin mulțumitoare. El socotește că starea în care ne aflăm e disperată și că s-au năruit toate nădejdile de care mă mai agățam”. Joi, 27 decembrie, Maria are o îndelungată discuție cu soțul ei. Era ziua nunții lor de argint. „Mână în mână, ne mărturisim unul altuia că în ceasul de față, în contra nenorocirilor noastre, sau mai bine zis mulțumită lor, am ajuns cei mai temeinici prieteni din lume și suntem legați de țara noastră așa cum nu e dat multor suverani să fie. Suntem una cu poporul nostru…” Ei nu mai erau una. Legăturile dintre ei nu mai erau intime. Rămăseseră doar de prietenie. O prietenie în jurul unui tron, care era al fiecăruia dintre ei și al amândurora. Guvernul le oferă inele de argint bătute în oțel de război. Parcă niciodată până acum nu se simțise nevoia unei atât de strânse legături a monarhiei cu țara. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul moscovit rupe relațiile cu România, iar la 23 ianuarie/ 5 februarie 1918, Germania și Austro-Ungaria trimit un ultimatum României. Încercuirea era totală. Puterile Centrale știau că rușii au ieșit din luptă și, oricum, nu mai erau aliații românilor, și mai știau și că „ne încurcă destul treburile din Basarabia”. Și, într-adevăr, revoluția din Rusia arunca Basarabia în brațele României. Dacă România nu deschidea brațele s-o cuprindă și pe ea în spațiul românesc, de unde fusese răpită în 1812, atunci o lua regimul bolșevic, instalat la Moscova. România și maximaliștii erau singurele din zonă care dețineau forță armată pentru a interveni. Pe de altă parte, niciuna dintre aceste două structuri nu putea face nimic fără tacita încuviințare a Puterilor Centrale, acum stăpâne în toată regiunea. Ce trebuia să facă România? Dacă se hotăra să răspundă chemării Basarabiei atunci, inevitabil, trebuia să-și asigure o înțelegere cu Centralii, dacă nu acționa astfel, Basarabia era pierdută. Cu alte cuvinte, România era în mijlocul unei dileme. À prendre ou à laisser. Diplomația Centralilor cunoștea situația și avea un element în plus de șantaj. Toate acestea se întâmplă pe fundalul evenimentelor de pe frontul de Răsărit, unde se pregătea semnarea unei păci separate, forțată de austro-germani. La 9 februarie se încheie pacea cu Ucraina. O pace fără repercusiuni concrete, pentru că Rada de la Kiev nu mai reprezenta pe nimeni. În fapt, sovieticii tocmai ocupaseră Harkov și Kiev. Guvernul ucrainean nu mai dispunea ca teritoriu decât de „camera reprezentanților săi la Brest-Litovsk”, cum remarca cu ironie Troțki. La 18 februarie, e semnată și pacea cu Rusia. Odată pacea cu Rusia și Ucraina încheiată, România rămâne singură în fața presiunilor forțelor armate ale Puterilor Centrale pe frontul oriental. Încă mai erau misiunile militare ale Aliaților în Moldova. Dar până când? La 21 februarie pleacă misiunea militară engleză. Generalul Ballard și echipa sa vin să-și ia la revedere. Pleacă și colonelul Anderson, un foarte apropiat al reginei. Pleacă și generalul Berthelot, șeful Misiunii franceze… Toți deveniseră prieteni ai românilor. Toți au jurat că „biata, sfâșiata și ciopârțita mea țară nu va fi uitată” scrie Maria. Prințului Știrbei îi spune la 23 februarie: „Vezi, ceea ce ne prăpădește țara e lipsa de credință, aceasta îi sapă curajul și îndeamnă pe atâția să-și plece capul în fața pieirii”. În seara acelei zile adună la ea pe Știrbei, pe Carol, pe cel care devenise o prezență frecventă și foarte dorită, colonelul Boyle, împreună cu prietenii străini care a doua zi plecau. Alături cânta Enescu, „cânta ca un zeu” splendida simfonie a lui Le Queuex. „În umilirea și deznădejdea noastră, ascultai cu tot sufletul acea muzică de o frumusețe supraomenească. În fiecare notă mi se părea că aud strigătul de agonie al țării noastre.”
La plecare, generalul Berthelot e condus la gară de toată familia regală, ceea ce, firește, nu a fost deloc văzut cu ochi buni de Centrali. În acea seară, Maria plânge „ca și cum toată viața mea n-aveam să mai fac altceva decât să vărs lacrimi din pricina acestei fapte pe care n-o pot uita: izgonirea prietenilor care veniseră să lupte pentru noi”. Colonelul Boyle o însoțește acasă. „Încercai să-mi recapăt liniștea alături de neînvinsa energie a acestui om, să sorb ceva din potolita putere ce izvorăște din el. Îmi spusei tot focul în timpul ceasului petrecut împreună. Nu știu toate câte îi mai spusei,… dar îi mărturisi întreaga mea durere și când plecă și-i adăugai că toată lumea mă părăsea, îmi răspunse foarte liniștit: Eu nu. Și strângerea mâinii lui era ca fierul de puternică.” Era o femeie puternică. Atâta vreme cât mai rămâneau prieteni lângă ea nimic nu părea pierdut.