Puterile Centrale încearcă să se pună de acord privind condițiile păcii pe care urmau s-o impună României. Czernin, ministrul de Externe austriac, insistă pe lângă germani ca tratativele cu România să se desfășoare separat de cele cu Rusia „pentru ca România să rămână pe cât posibil izolată”. Și tot el e de părere să condiționeze rămânerea dinastiei (eventual cu încoronarea lui Carol, în acel moment prinț moștenitor al României) cu cedarea unor rectificări de graniță în Carpați). În legătură cu dinastia, feldmareșalul August von Mackensen, îi scrie lui Wilhelm al II-lea despre discuțiile sale cu oamenii politici români rămași la București, de fapt cu P.P. Carp și prietenii din jurul său. Carp îi spune ca odată cu înlăturarea lui Ferdinand să se înlăture și dinastia. Pentru că este „imposibilă”. Dacă ea rămâne și se reîntoarce la București, „cu ea s-ar întoarce corupția ultimilor ani, ea, cu adepții ei fiind prea mult implicată în sistemul de corupție și îmbogățire al vieții politice practicate până acum” (avea în vedere afacerea Tramvaielor, din cauza căreia pierduse el guvernul în 1912 sau ce se întâmplase în anii neutralității). Totodată, P.P. Carp consideră monarhia în ființă „incapabilă din punct de vedere moral să conducă poporul și statul spre însănătoșire” (se gândea la ceea ce se auzise la București despre regina Maria, dar și despre rege și principele Carol și aventurile lor).
Carp propunea alegerea unui principe protestant, nu catolic, înrudit cu Casa regală a lui Wilhelm. În niciun caz, nu sfătuia candidatura unui arhiduce austriac, pentru că „ar însemna pentru România o nenorocire”. Pentru că „s-ar dezvolta un fel de luptă culturală între biserica romano-catolică și cea ortodoxă, iar specificul austro-ungar ar exclude în general o renaștere sănătoasă internă a țării în ceea ce privește administrația și viața poporului.” În chestiunea cedărilor teritoriale, Carp și prietenii săi erau dispuși să se trateze pentru Dobrogea de Sud, „chiar și pentru o tranzacție în bani suntem dispuși”. Ei au auzit însă „că Bulgaria vrea să aibă Dobrogea până la gura Sulinei, iar Austro-Ungaria, trecătorile noastre spre Transilvania și Moldova de Nord. Aceasta înseamnă ruina economică a României. Atunci noi suntem rupți de Mare și tot așa de ruinați cum a fost Serbia, înainte de războiul mondial de către Ungaria.” Carp apelează la interesul economic al Germaniei, care nu are decât de câștigat de pe urma unei Românii independente și prospere. „Noi vedem posibilă dezvoltarea noastră autonomă numai în strânsă legătură cu Germania și în schimbul de mărfuri nemijlocit cu ea. În acest scop, atât noi, cât și Germania, trebuie să avem calea maritimă.” În plus, Germania are nevoie în această parte a Europei de un bastion contra slavilor. Are totodată nevoie de o rezolvare a chestiunii Dunării. Interesant cum ideile lui Carp vor fi reluate în preajma și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial! Mackensen crede că, la ideile sale, Carp l-a câștigat și pe Marghiloman (n-o făcuse din cauza diferențelor de a vedea dinastia) și unele grupuri influente din armată. Era și Mackensen câștigat? „Nu pot fi absolut de acord, fără rezervă”, scria el. Și constata, din contactele cu ofițerii români și din comportamentul trupelor române pe linia de demarcare, că „armata română păstrează încă o disciplină severă, iar regele și regina au știut, în starea de mizerie a războiului, să-și câștige simpatii pe care înainte de război nu le aveau din partea armatei.” Place acest respect al germanului aristocrat pentru adevăr pe toată întinderea lui.
P. Hinderburg, marele strateg german, credea că România va rămâne dependentă economic de Germania, indiferent de statutul ei după război. Și, cum Puterile Centrale nu luaseră încă nicio hotărâre privind Dobrogea, el sfătuiește să se ia mai mult în considerație Bulgaria „decât dorințele românilor”. Hinderburg pleca și de la considerentul că separarea în spațiu dintre România și Germania împiedica „din punct de vedere politic o influență asupra României”. „O nouă dovadă a lipsei totale de înțelegere a politicii”, nota Wilhelm al II-lea. „Poftim, așadar, cum să fie împăcate ambele puncte de vedere?”, exclama el, constatând că părerile sale coincideau „exact” cu ale lui Mackensen, dar nu le putea impune din cauza opoziției șefului Statului-Major. În acest fel, era paralizată orice evoluție politică dorită de Germania în România și în Balcani. Nu se reușește, așadar, să se stabilească o politică germană de urmat în cazul României. Cu atât mai puțin o politică comună cu Austro-Ungaria și cu ceilalți aliați ai Centralilor.
Faptul că Centralii nu se puseseră de acord asupra felului în care urmau „să rezolve” soarta României dădea speranțe lui Berthelot, care nu înceta să declare în dreapta și în stânga, la Iași, că Puterile Centrale nu mai au forță de atac pe frontul oriental, și românii puteau să reziste și singuri. Evident, o bună parte a trupelor germane plecaseră de pe frontul oriental spre cel occidental. Dar cele austro-ungare, bulgare, turce rămăseseră. Și suficiente mai erau și cele germane. Adevărul era că reglarea conturilor cu România ridica probleme delicate între Germania și aliații ei. Din cauza apetitului teritorial al austro-ungarilor, bulgarilor și turcilor. Practic, toată chestiunea Balcanilor era pusă în cauză. Discuțiile între cei patru aliați ajunseseră la un punct mort în ianuarie 1918. Dar în februarie, von Kühlmann, ministrul de Externe german, și Czernin se stabilesc la București și întreaga chestiune e reluată. Kühlmann acordă României o atenție specială. Această țară reprezenta pentru Kühlmann primul eșalon al acelei Mitteleurope, la construcția căreia lucra de la venirea sa în Wilhelmstrasse.
„Adevărul e că ne-a părăsit norocul și că toate sunt de la o vreme împotriva noastră”, scria regina Maria. Ceea ce se întâmpla în Rusia o preocupa în cel mai înalt grad. Acolo era sora ei (în Finlanda), dar de acolo puteau veni toate nenorocirile pentru România. La 27 ianuarie îl primește pe marchizul de St. Aulaire, ministrul Franței. Apoi pe Vopika, ministrul Americii. Le cere amândurora să înțeleagă poziția României. Amândoi sunt, firește, foarte binevoitori: „vorbeam cu atâta însuflețire, încât cred că niciunul din ei n-a rămas nepăsător la expunerea mea, căci știu că fiecare dintre ei mi-e cu adevărat devotat. Ei își dau seama că mi-am pus toate puterile în joc.”
Trei zile mai târziu Maria nota: „Mă cuprinde o stare de înverșunată răzvrătire. Nu mă pot resemna la o asemenea soartă, nu pot, mi se rupe inima, îmi ucide sufletul, e prea, prea de tot nedrept.” Averescu îi zice „că situația noastră nu fusese niciodată atât de tragică, atât de deznădăjduită și de umilitoare pe cât se părea că o socotesc eu.” Totuși, regina nu se poate abține să observe cât de dureros i se pare să-l vadă pe el, cel mai bun general al nostru, nevoit să trateze pacea. Printre lacrimi îi spune lui George Barclay că „nu ne-a rămas decât să lunecăm afară din cercul celor vii, ca o greutate neînsuflețită, pentru că n-am fost ajutați, ci trădați, și am ajuns acum ca un animal ce zace pe moarte, părăsit de toată lumea.” Primește din Franța vestea că Academie des Beaux-Arts din Paris a ales-o membru corespondent. Pentru Maria era ca o rază de lumină venită dintr-o lume mai bună… „Am fost adânc mișcată, dar eram prea tristă ca să mă pot bucura cu adevărat” . De la înființarea Institutului Franței, era pentru prima oară când o femeie era chemată la această demnitate. În timpuri normale ar fi fost o mare bucurie. Acum, ideea că Aliații urmau să plece, părăsindu-i pe români, „mă împingea până în pragul nebuniei”.
Fragmente din volumul „Regina Maria. Puterea amintirii”, în curs de apariție la editura Meteor Publishing