De la București, unde ajunseseră delegații României pentru tratativele de pace, le vine știrea că un grup de politicieni români, așa-zișii germanofili, Carp, Beldiman, Lupu Costaki, Virgil Arion, Stere, Nenițescu le prezentase oficialilor români o declarație în care nu mai recunoșteau pe Ferdinand drept suveranul lor, locul lui urmând a fi luat de o nouă dinastie germană. Dar delegații primesc și urări de bine din partea politicienilor rămași credincioși. La 1 februarie 1918, Averescu îi explică în ce consta situația României în acel moment și de ce ea nu putea face altceva decât pace separată. „Dreptatea scrisă cu «D» era de partea lui, de altfel toate erau de partea lui, afară de ceea ce se numește „credința care mută din loc munții”.
Îl deplânge pe „bietul rege” care, la 13 februarie, trebuie să se întâlnească cu Ottokar Czernin. „Urăsc gândul că Nando trebuie să-l vadă pe Czernin”, scrie regina. Dar guvernul crede întâlnirea necesară. Potrivit relatării diplomatului Czernin, convorbirea cu regele Ferdinand a durat circa trei sferturi de oră (a durat 40 de minute, după alte surse, și în alte 20 de minute discuției i s-a alăturat și generalul Averescu. Eu am început convorbirea, spunându-i că n-am venit în niciun caz pentru a căuta pacea, ci pur și simplu, din însărcinarea Majestății Sale, preamilostivul meu stăpân care, în ciuda josnicei trădări a României, fapt fără precedent în istorie, vrea să se poarte cu blândețe și menajament, dacă regele Ferdinand vrea să facă pace imediat, în condițiile convenite de cele patru Puteri Aliate, condiții din care nu poate fi schimbată nicio notă.” Regele ține să observe că acele condiții sunt extrem de dure, că România nu poate respira fără Dobrogea. „Eu am replicat regelui că, dacă el se plânge de condiții dure, aș voi să-l întreb care ar fi condițiile sale, în caz că trupele sale ar fi ajuns la Budapesta.” Convorbirea nu duce la nimic altceva decât la o expunere de poziții. Regelui îi pare rău că a acceptat-o. Lui Al. Constantinescu îi face impresia că încă nu se gândește la abdicare, dar e deprimat.
Regina Maria, încunoștiințată de rege de convorbire, notează în Povestea…: „a fost ceva groaznic din toate punctele de vedere. Czernin de-abia a fost politicos… Nu-i dădu lui Nando niciun fel de nădejde. Condițiile de pace sunt cu neputință de primit, dar dacă nu ne învoim cu ele, trebuie, după părerea lor, să fim șterși după fața pământului” …Dacă nu vrea Nando să primească pacea acum și în condițiile dictate de ei, atunci îi fac cunoscut amândoi împărații că-l vor urmări cu o dușmănie neînduplecată și că niciodată nu vor mai ridica mâna ca să-l ocrotească pe el sau pe un alt membru al familiei lui”. Și Mariei îi pare din nou tare rău că Ferdinand a acceptat întâlnirea. „Dar Nando simte că trebuie să facă orice pentru țara lui, chiar lucruri care-l umilesc pe el însuși. Poate că are dreptate. Nu pot să judec eu, dar am simțit de câtăva vreme că cei din jurul lui au zdruncinat într-însul curajul, precum și încrederea ce avea în puterea și în lealitatea țării lui”.
Îl primește și pe generalul Prezan. Maria îi cere să-l mai învioreze pe rege. În același timp, îi spune că austriecii au intrat în nordul Basarabiei și România e încercuită din toate părțile. „Prezan se teme că nu mai e nimic de făcut, oricâtă vitejie disperată și nebunească îndrăzneală am arăta. Atunci ce ne rămâne?”
Între timp, devastările din partea soldaților ruși plecați de pe front sunt cu deosebire mari în Basarabia. Bande înarmate cu mitraliere, în automobile, unele blindate, jefuiesc, distrug, ucid. Bande de femei li se alătură. Gările sunt ocupate peste tot. Revoltații opresc trenurile și le jefuiesc după plac. A fi român e totuna cu a fi „burjui” (burghez), termen de mare ocară printre bolșevici. Ei sunt conduși de Cr. Racovski, un bulgar fanatic antiromân și de M.Gh. Bujor, socialist român fanatizat și imbecilizat. La 5 ianuarie, dintr-un vagon aflat în gara din Chișinău sunt dați jos doi deputați români, coloneii Tănăsescu și Trăilescu, doi ofițeri francezi și alți „burjui”, li se pun puști și revolvere în piept, sunt percheziționați, li se iau banii, bijuteriile, proviziile și apoi sunt trimiși înapoi la Ungheni, pentru că românii în Rusia nu mai aveau ce căuta. Ca un gest de omenie li se permite să mănânce la restaurantul gării din Chișinău, dându-li-se câte 4 ruble pentru ofițeri și 6 ruble pentru soldați! Până și un diplomat cu totul imparțial ca ministrul Spaniei în România nota: „Bande de soldați rebeli operau trenurile încărcate cu provizii pentru armata română și cea rusă”. Calea ferată Ungheni-Chișinău e regiune blocată și bande de soldați ruși „se aprovizionau la întâmplare, prin furturi și jafuri, creând în Basarabia o situație asemănătoare cu aceea prin care a trecut și mai trece România datorită prezenței armatei ruse în retragere, fără comandanți și fără lege.”
Joi 16 februarie, puțin înainte de miezul nopții, Puterile Centrale anunță că vor denunța armistițiul cu România a doua zi, la 12, în cazul în care românii nu vor accepta propunerile lor ca bază a tratativelor. Generalul Averescu cere convocarea unui Consiliu de Coroană pentru a doua zi, la 10.30. Consiliul se ține și va fi urmat de alte două, în 18 și 19 februarie. Participă la ele regele, principele moștenitor, miniștrii, președintele Senatului, Em. Porumbaru, președintele Camerei, V. G. Morțun, și câte trei reprezentanți ai Partidului Național Liberal și ai Partidului Conservator, între ei, desigur, I.I.C. Brătianu și Take Ionescu. Discuțiile sunt lungi, puternic marcate de presiunea momentului. Elita românească e pusă la grea încercare. Trebuia salvat nu doar prezentul, ci viitorul românilor. Ferdinand simte nevoia să discute cu Maria. Și o vizitează mereu. „Încercai totuși să-i insuflu atât curaj cât mi-a fost cu putnță; dar mă tem că și-a pierdut încrederea”. Ziua în care se petrec toate acestea e și ziua în care Maria cunoaște un canadian „foarte interesant”, pe colonelul Boyle, care lucra pentru români în Rusia și încerca să le îmbunătățească situația și să le înlesnească transporturile în spațiu rusesc. „E un om care te câștigă printr-un farmec ciudat, care nu se teme de nimic și care prin nemaipomenita lui putere de voință și curaj izbutește să răzbată peste tot; un adevărat tip din Jack London”. E felul de a defini din partea Mariei a ceea ce s-ar numi „un coup de foudre”. În fapt, aceasta va fi.
A doua zi, duminică 18 februarie, înaintea celui de-al doilea consiliu de coroană, în prezența lui Carol, Maria are o discuție aspră cu Ferdinand. „Regele se supără cumplit pe atitudinea mea… Desigur că am fost prea pătimașă, căci din nenorocire așa mi-e firea, dar erau unele lucruri pe care trebuia să le știe Nando, și cine alta decât eu ar fi putut să-i spună ce i-am spus eu în dimineța asta?” Și Maria citează una din frazele rostite: „Dacă ne e scris să murim, să murim cu fruntea sus, fără să ne mânjim sufletul, iscălind cu numele nostru osândirea la moarte. Să murim rămânând dârji, strigând lumii întregi indignarea noastră față de nemernicia ce se așteaptă de la noi”. Carol împărtășește și el supărarea mamei sale, chiar dacă nu și vehemența acesteia. După-amiază regina are o discuție și cu gen. Averescu. „Socotesc că e mai bine să arunc un văl de tăcere asupra conversației mele cu Averescu. Tot ce pot spune e că întrevederea mea cu primul ministru, la capătul unei zile și așa pline de zbucium, a fost unul din ceasurile cele mai amare și mai tragice ale vieții mele, un ceas întunecat ca moartea.” Firește, discuția nu putea fi decât tot în jurul acceptării sau nu a condițiilor de pace. E de bănuit că Averescu i-a reproșat Mariei faptul că i-a cerut lui Ferdinand să-i invite la Consiliu și pe șefii armatei, generalii Prezan, Văitoianu și Grigorescu, fără știrea lui și la insistențele reginei. Acesta este motivul pentru care Averescu își dă demisia, dar nu este acceptată de rege. Tot regina îl îndeamnă pe Carol să declare în Consiliu că spera „că în această țară se va găsi un om de stat care va ajuta pe Rege să nu iscălească o pace înjositoare”. Părea o forțare a notei, considerată ca atare de cei prezenți.
Nici de la acest Consiliu nu lipsește o telegramă a Centralilor. De data aceasta se mai cer „măsuri pe teren economic corespunzătoare situațiunii” (și care vor fi de-a dreptul oneroase), demobilizarea întregii armate după ce va fi încheiată pacea cu Rusia, susținerea „din răsputeri” a transportului trupelor Centralilor prin Moldova și Basarabia spre Odesa. Și toate prevăzute din nou ca o condiție sine qua non a începerii tratativelor de pace. Cu cât se amânau tratativele de pace separată, cu atât mai dure deveneau condițiile puse de învingătorii de moment.
Cum prevăzuse și regina, știrile despre o posibilă pace separată pun în alertă pe reprezentanții diplomatici și militari ai Aliaților în Moldova. Informat, Clemenceau trimite o telegramă dură lui Brătianu „Mi-ați cerut încrederea și v-am acordat-o. Voim să continuăm încă a v-o acorda, însă România să-și ia seama să nu se pună în fața ireparabilului.” Din Moldova, Clemenceau primea mereu știri de la generalul Berthelot. Și credința generalului era că „situația în România nu este, deci, disperată, cum ar putea unii să creadă. Poate fi chiar sigur că armata română va putea menține singură în tot timpul iernii integritatea Moldovei”. I.I.C. Brătianu îi trimite la Clemenceau pe mai mulți membri ai emigrației române în exil: P. Brătășanu, C. Mille, Er. Pangrati, Em. D. Fagure. Românii vor să obțină de la Clemenceau consimțământul pentru o pace separată. „Consimțământul Franței România nu-l va avea”, le declară premierul francez. Părăsită de aliați, spun românii, România e o victimă. „Numai să nu fie o victimă care consimte”, replică tăios Clemenceau. Delegații insistă pe suferințele mari ale poporului român. „Da, domnilor, în fața poporului român îmi scot respectuos pălăria, însă în fața politicienilor Dumneavoastră, mă acopăr.” Acesta era același Clemenceau care la Paris declara în Cameră: „Îmi cereți formula guvernului meu? Iat-o: în politica internă eu fac război. În politica externă eu fac război. Eu voi face numai și totdeauna război. Rusia ne-a trădat? Eu voi continua să fac război. România e constrânsă să capituleze? Eu continui să fac război. Voi continua până în ultimul sfert de oră, pentru că vom fi noi cei care vom avea acel sfert de oră”.
Erau 130 de divizii germano-austriece pe frontul de răsărit (90 erau germane). Cum puteau fi ele ținute în răsărit și împiedicate să ajungă pe frontul din apus dacă nu plecând de la armata română? Clemenceau îi telegrafia lui Berthelot pentru a convinge factorii de putere de la Iași să continue războiul. Pentru că România și Berhelot au construit o armată care e o forță „pe care România n-o poate dizolva fără să sacrifice viitorul ei”. Și Foch gândea la fel, considerând armata română „un zid de rezistență și pentru elementele sănătoase ale Rusiei”. Într-un memorandum pregătit pentru Consiliul Superior de Război al Aliaților, Foch dezvolta ideile sale de constituire a unui nucleu din 15 divizii, în jurul căruia să se adune potrivnicii bolșevismului din sudul Rusiei: ucraineni, cazaci, caucazieni, cehi și să se ia în posesie transsiberianul de către armata română.
Fragmente din volumul „Regina Maria. Puterea amintirii”, în curs de apariție la Meteor Publishing