La garnizoana din Graz
Gh. Dabija descrie pe larg felul în care se făcea instrucția în armata română în anii de sfârșit ai secolului al XIX-lea. O instrucție de paradă, cu mânuire de arme, ordinea strânsă, defilări nesfârșite, multe ocoluri și marșuri. Face deosebirea dintre ofițerii care i-au fost comandanți, criticând pe aceia care oboseau inutil soldații kilometrându-i prin praf ore și ore în șir, fără un scop tactic, fără a-i pune să execute o temă tactică, încât oamenii abia mai puteau respira. Anii petrecuți la trupă sunt de folos pentru memorialist numai pentru că i-au furnizat material bibliografic pentru a scrie manualele „Program pentru instrucția recruților” și „Program general pentru instrucția infanteriei” și a întâlni figuri militare gen căpitan Gh. Șoiculescu, maior Vintilă Eremia, maior Leon Mavrocordat … Cel din urmă „era un adevărat boier, cu toate atributele boierului născut: bun, măsurat, echilibrat în toate manifestările sale… mare cultură generală și militară, excelent simț practic”. După sfatul lui scrie „Patrulele de infanterie”. De la el învață „nu numai militărie, dar și omenie”. În 1894 Dabija e pus să conducă Școala de carte a batalionului, unde erau aduși toți neștiutorii de carte. „M-am întrebat atunci și m-am întrebat tot timpul până la 1916, deci timp de 23 de ani, cum se face că recruții ce vin în cazarmă, vin în majoritate fără știință de carte. Aceasta înseamnă că cu toată obligativitatea poporului de a-și da copiii la școală, nu-i dădea, iar acei ce urmau școala o făceau mai mult de mântuială.” Nici învățătorii nu par a-și face datoria. „Așa că din contingentul anual de recruți cu mare greutate se puteau alege viitorii gradați și cu aceștia, ca și cu aceia știutori de carte trebuia să se facă școală de carte, pentru că majoritatea de când isprăveau școala primară din sat nu mai puneau mâna pe carte, așa că uitaseră aproape tot ce învățaseră.” „După patru luni am pus pe toți recruții ca personal să scrie acasă că sunt sănătoși, că au învățat carte și o duc bine în cazarmă, unde învață lucruri folositoare etc.. Cărțile poștale au fost precedate de un bruion văzut și controlat de mine, apoi au fost scrise pe curat. Soldații erau foarte bucuroși. Maiorul Mavrocordat a cumpărat din banii săi cărți de povești și poezii populare, distribuindu-le tuturor elevilor absolvenți ai clasei I-a. Era mare bucurie la toți elevii și la învățătorul lor.”
În vara anului 1896 e trimis într-o comisie militară la școala de tragere a infanteriei austriece de la Bruck pentru verificarea unei arme cumpărate de la austrieci de generalul Jacques Lahovari. Publică în „Revista infanteriei” câteva articole pe marginea acestei călătorii. În 1896 dă examen pentru Școala Superioară de Război. Cade la examenul medical și revine anul următor, când este admis. O școală bine organizată, cu buni profesori: lt. Col. Mavrocordat, căpitan C. Cristescu, la tactica generală, cu căpitan Exarcu, la tactica artileriei, gen. M. Boteanu, la fortificații, la istorie militară (materie la care Dabija strălucește)…. Se preda multă materie, prea multă, unii nerezistând, doi colegi ai lui neurastenizându-se și încercând să se sinucidă. „Școala Superioară de Război a răspândit cultura militară superioară în armată, prin faptul că a dezvoltat gustul cititului a cărților de înaltă cultură militară, a aplicațiunilor pe hartă, a rezolvării problemelor strategice și tactice.” Din rândurile absolvenților acestie școli s-au recrutat ofițerii de stat major, ofițerii superiori, generalii armatei române care s-au distins în războaiele mondiale în care România a fost atrasă.
După terminarea acestei școli Dabija face stagiul de stat major la Corpul IV armată, la Marele Sat Major, la Regimentul 10 Artilerie; e profesor la Școala de tragere a infanteriei și la Școala de ofițeri de Infanterie. În 1900 este luat ca ofițer de stat major pe lângă generalul Leonida Iarca, comandantul Corpului 4 de armată. „Pe vremea aceea sosirea unui general comandant de Corp de Armată într-un oraș era un mare eveniment. Era primit în gară de prefectul județului, primarul orașului, altă lume oficială, ofițerii superiori din garnizoană etc… Era dus și încartiruit la un mare proprietar.” Inspecțiile pe care le făcea g-lul Iarca se refereau la instrucția ofițerilor și a trupei, cazarmarea, echipamentul, magaziile de mobilizare etc. Generalul era foarte răbdător, sta câte 2-3 zile la un regiment, asista la tragerile individuale la țintă, asista la exerciții tactice pe hartă și în teren… În toate orașele generalul era luat de odihnit. De aceea invitațiile la mesele de seară le primea cu anevoie, cărți nu juca, neapărat că activitatea din timpul zilei îl obosea, de aceea prefera să se retragă din societate fix la ora 10, „ceea ce eu trebuia să aranjez”. Descrie personaje întâlnite: La Dorohoi se duc la masă la prefectul județului, cneazul Moruzzi, care „era pașa județului, era boier bogat, cheltuia cât putea, mânca și bea bine, mare amator de femei frumoase”. G-lul Iarca era la antipod, dar cneazul făcea ce făcea că-l antrena și pe general la un pahar de vin de Cotnari vechi, „ridicat în cinstea M.S.Regelui Carol I-iu, eroul de la Pleva, a M.S.Reginei Elisabeta, mama răniților, a armatei române, a d-voastră dle general, a dnei Iarca, a domnișoarei Iarca etc…. Cneazul dădea paharul pe gât, care era o adevărată pâlnie, nu știu cum făcea că nu înghițea, ci-l turna pe gât, g-lul își muia buzele, așa că cneazul devenea din ce în ce mai vorbăreț.”
În 1901 mai mulți ofițeri români sunt trimiși la un stagiu de doi ani în armata austriacă, la diferite arme. Între ei și Gh. Dabija, repartizat la Reg. 7 Infanterie Graf von Kevenhuller, din garnizoana Graz. Dabija e încântat de acest oraș de 150.000 de locuitori atunci, mulți militari sau foști militari, e impresionat de liniștea și curățenia orașului, de parcul în stil englezesc din mijlocul orașului, cu monumente, berării, cafenele, de școlile de aici, între care era și o universitate, de Școala superioară tehnică, de arsenalul cu zeci de mii de arme din toate epocile, de catedrala din veacul al XV-lea, în stil gotic, dar și de impozantele clădiri din centru, în stilul Renașterii germane, între care primăria și Ioaneum, celebrul muzeu de istorie naturală. Descrie atmosfera și activitatea lui de la Regimentul 7 infanterie. „Cum cunoșteam binișor limba germană, am putut să învăț repede regulamentele infanteriei austriece, așa că în două luni le învățasem bine… A fost o perioadă de două luni (sept și oct 1901) foarte interesantă pentru mine. La 1 noiembrie 1901 am primit comanda efectivă a plutonului 1-iu. Am urmat tot timpul instrucția trupei… La 28 noiembrie 1902 am fost înaintat căpitan, când mi s-a dat comanda efectivă a companiei a 3-a, comandă pe care am exercitat-o până la 1 septembrie 1903, când a încetat stagiul meu în armata austriacă. Am comandat efectiv 13 luni plotonul și 9 luni compania”. Noul căpitan descrie instrucția care se făcea în armata austriacă, potrivit sistemului introdus tocmai atunci de glul Hotzendorf. Acesta împrumutse metode germane. Și, de unde până atunci infanteria austro-ungară era pregătită mai curând pentru paradă decât pentru război, adică instruită pentru mânuire de armă, ordine strânsă și defilare, așa cum se făcea și în armata română. Gh. Dabija e bucuros pentru că nimerește exact în perioada în care armata austriacă își schimba multe din practicele sale. „Am văzut ce înseamnă un program de instrucție, făcut pe perioade, săptămâni, zile, ore, modul cum el trebuia aplicat, pedagogia de folosit…”. Pentru ceea ce a învățat aici el își arată recunoștința întreținând o intensă corespondență cu mai mulți dintre camarazii săi de acum. Între ei și trei români: locotenentul Sbârcea, un bucovinean, și transilvănenii lt. Valeriu Ioan și Morariu Ioan, „toți trei foarte buni români și foarte buni ofițeri. Era oprit a discuta chestiunile de limbă, naționalitate și religie, pentru că astfel de discuțiuni puteau da loc la resentimente și chiar conflicte”. Alți doi români pe care îi cunoaște aici, lt. Alexandru Hânzu și cadetul Ion Ilcușu, după primul război vor ajunge generali în armata română, comandanți de divizie în războiul din 1918-1919 contra Ungariei.
Memorialistul își aduce aminte cu multă bucurie de momentul retragerii sale din armata austriacă, când colonelul Reitz dă o masă camaraderească, toastează pentru regele Carol I, iar Dabija în cinstea împăratului Franz Josef, când se cântă imnurile Austriei și României. Dabija primește un mare album cu fotografiile tuturor ofițerilor din regiment, album îmbrăcat în piele și cu incrustații. La plecare, tot regimentul se adună în curtea cazarmei, cu muzica în flancul drept și se cântă un marș. E condus apoi la gară de către toți ofițerii din regiment. Hotărât lucru, austriecii știau să lase amintiri. La Graz, tânărul ofițer urmează și cursurile filologului Hugo Schuchard, ale lui Antonio Ive, Jules Cornu, cursuri ținute la Universitate. La Graz era și un Centru cultural românesc grupat în jurul Societății academice „Carmen Sylva”, societate creată pe modelul Societății „România Jună” din Viena și Societatea „Junimea” din Cernăuți. Erau la Graz și studenți români, între care D. Popescu, bucovinean din neamul Iliuților, Ilie Bacinschi, care studia literatura comparată, îndrăgostit de poezia germană și română, Antonovici și Bocancea care își susțineau la Graz doctoratul în Drept. În cei doi ani de ședere la Graz Dabija a locuit într-un apartament simpatic, bine mobilat. Era cam departe de cazarmă, dar învață să meargă cu bicicleta. În fiecare sâmbătă seara la el acasă era masă bogată, la care se serveau mâncăruri românești, bucătarul fiind Nică Caralău de la Iași, priceput la toate. Erau invitați camarazii de regiment și studenții români aflați la studii. Între invitați și un student neamț, Fritz. Pentru că era student, îi cântau Gaudeamus igitur. O făceau în felul simpatic al tinereții: „Gaudeamus igitur/ Să ne pupe Fritz în …” Cânta și Fritz, până într-o zi când a aflat despre ce e vorba și a ripostat „Gaudeamus igitur/ Să-l pupați pe Fritz în …”. În aceeași casă unde locuia mai era găzduită și o tânără nemțoaică, logodită cu un student care venea sâmbăta și îi cînta la fereastră serenade până când domnișoara se îndura și binevoia să aprindă o lumânare și să apară la fereastră. S-a simțit bine în Austria memorialistul nostru. Corespondența sa bogată cu românii din Austria pe care i-a cunoscut la Graz, cu colegii austrieci e o altă dovadă a caldei amintiri pe care a purtat-o celor pe care i-a cunoscut în anii lui austrieci. Întors în țară devine un foarte bun specialist în arma infanteriei. Scrie o excelentă carte „Instrucția practică a companiei de infanterie”, lăudată de căpitanul Sturdza în „Universul”.
FOTO: imagine de epocă din Graz