Radu Florescu despre Alexandru Florescu (II)
Din amintirile copilăriei sale, când tatăl lui îl lua cu el în drumurile sale pe căile românismului, Radu Florescu (foto1, 2) rememorează o călătorie la serbările dedicate lui Ștefan cel Mare de la Putna în 1904. „Mare mi-a fost curiozitatea când în drum spre Bucovina, trecând prin gările fruntarii la Burdujeni și Ițcani, am dat de uniformele austriece și de vameșii care vorbeau o limbă străină. Ajunși la destinație găzduirea participanților pe cât mi-aduc aminte fusese lăsată pe seama fiecăruia și noi un grup cu profesorul Onciul, la Rădăuți, am tras la o familie evreiască care mi-a stimulat curiozitatea. Se servea drept pâine o pască uscată și mâncăruri ce nu-mi erau cunoscute. Erau foarte gustoase. În zorii zilei un birjar, îmi pare însuși proprietarul casei unde petrecusem noaptea, a venit să ne ducă cu trăsura la Mânăstirea Putna, unde se făcuseră pregătiri de sărbătoare. Drumul ni s-a părut lung; era pe șosele înfundate de ploi, trăsura scârțîind sub trasul unor cai ce nu păreau prea zdraveni. Birjarul ne întreținea cu snoave evreiești, pe când tatăl meu era incomodat cu volumul unei coroane de bronz cu tricolorul românesc, pe care Liga culturală o trimetea să fie expusă pe mormântul marelui domnitor. Ajunși la Putna, mănăstirea, a cărei arhitectură în ochii mei de copil îmi părea lipsită de măreție, era împodobită cu ramuri de brad și cu flori pe când în Curtea mănăstirii se ridicase o construcție de scânduri cu acoperiș înfrunzit pentru cei poftiți la banchet. Ziua era posomorâtă și amenința a ploaie. Cuvântările erau rostite sub cerul liber de pe o tribună ridicată lângă zidul bisericii și prima cuvântare fusese a profesorului universitar Dimitrie Onciul. Șchiop și greoi, cum era, s-a suit la tribună cu un text pe care l-a citit și eu cu mare greutate îl urmăream din lipsă de cunoștințe, dar mi se părea și din cauza monotoniei vorbei. De cum s-a dat jos i-a urmat profesorul Gr. Tocilescu, tot de la Universitate și acesta de la început a reușit să-mi fixeze atențiunea de copil. Vorbea liber și fără text și am rămas impresionat de frumusețea expunerii. Făcui o observație ce mi-a rămas în minte, (despre) cât e de frumos să vorbești fără citirea unui text, ceea ce am comunicat pe loc tatălui meu, care mi-a răspuns răspicat că nu mai puțin Onciul e un cărturar de seamă. Erau prieteni și călătorisem împreună. La slujba religioasă înăuntrul mănăstirii, în biserica bogat împodobită, ochii mi se plimbau de pe podoabele altarului la asistență, unde deosebeai câteva fețe cunoscute dintre care pe Nicolae Filipescu, însoțit și el de fiul său, mai în vârstă ca mine. Cred că nu era de față Nicolae Iorga (nu era, n.n.) fiindcă înfățișarea lui mi-ar fi atras atenția. Mi-a rămas în minte piatra de mormânt a domnitorului, bogat sculptată, cât și un acoperământ al pietrei cu chipul lui Ștefan cel Mare brodat în fir de aur… Plecând de la Putna ne-am oprit la Cernăuți, trăgând la hotelul Schwarzet Adler și tatăl meu s-a dus să facă vizită mitropolitului Bucovinei și guvernatorului Hohenlohe. Îmi spunea că austriecii erau mai bine dispuși față de români decât ungurii și observasem deja că vameșii nu ne supăraseră cu inspecția bagajelor. Totuși tatăl meu luase precauțiunea să ascundă în tren sub mantalele noastre coroana de bronz cu tricolorul românesc pe care tatăl meu o adusese de la București. Pe drumul de întoarcere am fost găzduiți la Storojineț, la conacul moșiei lui Iancu Flondor, o căpetenie a românilor bucovineni, unde noi răgățenii am fost primiți cu mare bucurie și ospitalitate moldovenească. Era modelul unei gospodării moldovenești cu o casă garnisită cu covoare de preț, înconjurată de o grădină întinsă ce mi se părea un raiu pentru joc și petrecere. Iancu Flondor cu copiii era sever și găsindu-mi pletele de copil prea lungi m-a instalat în mijlocul salonului ca să mi se taie părul ca la armată.”.
Altă călătorie pe care n-o uită a fost aceea la Sibiu în 1905, la serbările Astrei, cu ocazia sfințirii catedralei ortodoxe a cărei construcție abia se sfârșise. „Noi răgățenii am tras la hotelul Roemischer Kaiser, care mi-a rămas în minte ca foarte luxos, cu o mare sală de banchete. La slujba religioasă erau mulți membri ai Ligii Culturale, în frunte cu Petre Grădișteanu, președintele Ligii. Văzui în asistență pentru prima oară pe Nicolae Iorga.” Și R. Florescu menționează și pe alți români importanți pe care îi vede în asistență. Pe Miron Cristea, care oficiază slujba de inaugurare a catedralei, pe Pop de Băsești, pe Alexandru Vaida Voevod, Theodor Mihaly, Vasile Lucaci, Iuliu Maniu… Copilul Radu Florescu e impresionat de Iorga, cu barba sa impozantă, de Pop de Băsești, care îl invită pe tatăl său și deci și pe el la moșia sa din nordul Transilvaniei, lângă satu Mare și îi face cadou un cal. Aici întâlnește un mare număr de răgățeni, „care manifestau solidaritatea lor cu mișcarea de revendicări a românilor de dincolo de hotare”. Pe Pop de Băsești îl vede din nou în 1907, când călătorește iarăși la moșia sa. „De data aceasta călătoream cu mașina lui Manole Butculescu în compania unui craiovean Guran și a fiicei lui, toți prieteni cu tata. A fost una din acele călătorii de pomină, cu un automobil ce părea din cele mai scumpe pe acea vreme, dar cu care eram siliți să ne oprim la fiecare ceas ca să-i stropim roțile cu apă din puțuri, fiindcă se încingeau de căldură garnisite cum erau cu nasturi de fier și pricinuiau spargerea camerelor interioare de cauciuc subțire.” Într-o altă călătorie, Radu Florescu ajunge din nou la Sibiu, la Octavian Russu, soțul dnei Russu, născută Rațiu. Aici îl cunoaște pe Viorel Tilea, de-o vârstă cu el, cu care se împrietenește. Gestul prieteniei îl face V. Tilea care „în ziua când vărsând eu o călimară cu cerneală pe biroul lui Octavian Russu, nu s-a sfiit să spuie că el a făcut-o ca să nu fiu eu vinovatul.”
Din anii de dinainte de primul război mondial R. Florescu evocă și personalitatea lui C. Stere, considerat drept omul care îl înlocuise pe tatăl său în legăturile pe care I.I.C. Brătianu le avea în Transilvania. Scrie R. Florescu: „Stere a fost însărcinat de I.I.C. Brătianu să facă legătura cu Partidul Național din Ardeal, ceea ce nu era în interesul cauzei naționale”. De ce nu era? Pentru că, explică Florescu, „Stere, din ura sa pentru regimul țarist din Rusia, era partizanul asocierii României la Puterile Centrale și deci susținea înțelegerea cu ungurii ceea ce era pe placul regelui Carol”. R. Florescu îl acuză neargumentat pe Brătianu că se pregătea pentru rolul lui de om de încredere al regelui. Pe de altă parte, îl învinuie pe Iorga, că urmărea asocierea sa la politica oficială, și cu toate că era secretar general al Ligii lăsase uitării mișcarea de revendicări a românilor din Transilvania. R. Florescu îl confunda pe Iorga cu Virgil Arion. Mai spune despre el că devenise interesat de studiul istoriei Bizanțului cu ale cărui tradiții imperiale voia să înfrumusețeze Coroana României (pornirea antidinastică a familiei Florescu e mereu prezentă). Și urmările s-au văzut, e de părere R. Florescu. Pentru că, de unde în 1906 românii ardeleni obținuseră 14 locuri de deputați în Camera maghiară, în 1910 ei nu mai obțin decât cinci. În realitate nu din cauza unei închipuite trădări a mișcării naționale din partea lui Iorga se ajunsese aici, ci din cauza înăspririi politicii de maghiarizare. R. Florescu se întreba ce anume voia Brătianu ? „Să asocieze mișcării de revendicări naționale pe unul care reprezenta o altă revendicare dată uitării, anume pe Stere care reprezenta Basarabia, sau Brătianu voia să potolească pornirile naționale ale ardelenilor?” „Liga Culturală nu prea se ocupase de Basarabia, scrie Florescu, cu toate că Bogdan Petriceicu Hasdeu îi era membru, dar revendicările contra Rusiei nu puteau fi simultane cu acelea contra monarhiei habsburgice, considerată de pe atunci ca o formațiune politică pe drum de desfacere. De altfel, adaugă el, un zid de înstrăinare se ridicase de-a lungul Prutului, odată cu orientarea politicii către Germania. Dar tatăl meu nu s-a sfiit nicicând să-și manifeste sentimente proruse considerând această putere ca necesară pentru susținerea revendicărilor contra Ungariei. Poate erau și sentimente moștenite de la unchiul său, generalul Ion Emanuil Florescu. Mai prețuia în Rusia frăția ortodoxă, fiind un vajnic susținător al religiei naționale și unul din inițiatorii Societății Române Ortodoxe.” R. Florescu se declara convins de faptul că generalul Ioan Em. Florescu fusese îndepărtat din politică de către regele Carol, datorită filorusismului său (generalul participase ca voluntar, sub comanda generalului Luders, la campania armatei ruse în Transilvania, în 1849, fiind decorat de țarul Nicolae I; în timpul războiului Crimeii slujise la Cartierul general rus; în perioada 21 februarie 1891- 26 noiembrie 1891, cât este prim ministru, nu-și ascunde simpatiile sale pentru Rusia și Franța, ceea ce îngrijorează cercurile diplomatice ale Puterilor Centrale). I. Emanuil Florescu îl însoțește pe regele Carol în călătoria sa în Italia, la Veneția și Milano, unde suveranul se duce pentru împăcarea cu soția sa, Elisabeta, plecată într-un fel de exil în urma nefericitei susțineri a poveștii de dragoste a principelui moștenitor Ferdinand cu Elena Văcărescu. Relația dintre Carol I și I. Emanuil Florescu nu e una cordială, omul politic conservator dezaprobând amestecul regal în chestiunile Partidului Conservator și în relațiile monarhiei cu biserica ortodoxă. Carol I e mult mai conciliant. Despre generalul Florescu el afirmă : „lui i se datorește mult din punctul de vedere al dezvoltării armatei române”.
Familia Florescu este o familie reprezentativă pentru clasa boierească română de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Nu prin filorusismul ei, mai mult proclamat decât slujit, cât prin patriotismul ei manifestat totdeauna când fusese nevoie.