Basarabia – destinul unui ținut de margine
Când e vorba de Basarabia simți totdeauna nevoia să faci referire la istorie. Tocmai pentru că ea a fost și a rămas o victimă a istoriei. Parte a Moldovei până în 1812, ea nu și-a făcut probleme de identitate proprie. Avea aceeași viață istorică cu Moldova. Și, în această ipostază, de principat autonom, se pregătea la mijlocul veacului al XIX-lea, împreună cu Valahia, să se așeze pe un drum care o ducea spre modelul oferit de Europa Occidentală. Partea nordică a Europei, dezvoltându-se mult odată cu procesul de modernizare, era interesată să-și lărgească sfera de influență și piața de desfacere, extinzându-se spre Europa Centrală și de Răsărit. O parte a Moldovei, ceea ce a început să se numească Basarabia, nu mai participă la această mare desfășurare de linii de dezvoltare europene. E prinsă într-un alt cerc de putere, cu un destin diferit, doar întâmplător același cu al restului spațiului românesc. „Centrul de greutate al Europei se află la Dunărea de Jos“, afirma Talleyrand, cel care a condus diplomația napoleoniană. Voia să spună că spațiul românesc devenea interesant pentru Europa. Nu din acest motiv, Occidentul sprijină construirea la Dunărea de Jos a unei structuri statale viabile și moderne, care a fost România modernă? Evident că da. Și împotriva cui acorda acest sprijin? Exact împotriva Rusiei. Așa a avut loc războiul Crimeii din 1853-1855. Un război care a îndepărtat Rusia de la Gurile Dunării și care a îngăduit unirea Principatelor române.
Basarabia e implicată în tot acest proces nu ca martor, ci ca victimă. Într-o primă fază, Occidentul, reașezând harta Europei așa de tulburată de războaiele napoleoniene, e prea preocupat de rezolvarea chestiunile sale interne și Rusia profită, extinzându-se până la Gurile Dunării, exact tăind în două Moldova. O parte, Basarabia, intră în componența Rusiei. Spre mijlocul secolului al XIX-lea Occidentul revine (Franța în primul rând) și o parte a Basarabiei se reîntoarce acasă. Atât cât să îndepărteze Rusia de la Dunăre. Slăbește din nou Franța cu războiul ei cu Prusia, revine Rusia și la 1878 reia Basarabia întreagă și iese din nou la Dunăre. Conflictul Occidentului cu Rusia îngheață până la primul război mondial, care, în condiții cu totul schimbate, determinate de revoluția rusă, redeschide și chestiunea Basarabiei. Ea se unește cu România. Până în 1940, când din nou, tulburându-se situația în Occident (căzând Franța), Basarabia e reluată de Rusia sovietelor. Portdrapelul Occidentului e preluat de Germania lui Hitler și Basarabia urmează destinul celui de-al doilea război mondial. Se reîntoarce la România, dar după 1944 se reîntoarce la Rusia lui Stalin. Cade comunismul în 1991, Basarabia pentru prima oară își ia destinul în propriile sale mâini, ca republica independentă Moldova. Așa e și astăzi, dar șansele ei de a rămâne astfel sunt aproape nule. Prea e mișcătoare zona.
Pacea de la București, 16/28 mai 1812
Iată, în fuga condeiului, istoria unui ținut de margine, un ținut interpus între imperii și vecin cu cel mai hrăpăreț dintre ele. Expansiunea Rusiei țarilor către spațiul Mării Negre includea și „planul dacic“ al Ecaterinei a II-a, adică stăpânirea țărilor române, ceea ce ducea la controlul Balcanilor și al Strâmtorilor. Napoleon I nu respinge ideea unor schimbări teritoriale urmare a unor înțelegeri între marile puteri.
Dar francezii nu aveau atunci prea multă putere în sud-estul Europei. De aceea, concomitent, rușii tratează și cu austriecii. La 31 mai 1808, la Petersburg, se încheie un acord austro-rus, prin care Principatele urmau a fi unite sub sceptrul unui frate al împăratului austriac – care se căsătorea cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei. În același an, tratativele cu francezii le aduc rușilor mai mult, prin înțelegerea secretă de la Erfurt, din 12 octombrie, ei obținând din nou acordul lui Napoleon de anexare a Principatelor. Termenii erau cei din scrisoarea lui Napoleon către ambasadorul său la Petersburg, din 2 februarie 1808: „noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul [țarul] să evacueze Moldova și Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia“.
Se părea că rușii câștigaseră definitiv Principatele. Cu atât mai mult cu cât la 3 decembrie 1809 Napoleon recunoștea anexiunea rusească și în fața Corpului legiuitor al Franței. Rușii reiau războiul cu otomanii în 1809, trecând la sudul Dunării și cucerind Turtucaia și Silistra. La 15 aprilie 1810 ei notifică oficial încorporarea Principatelor. „Împăratul Alexandru dorește foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obțină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova și Valahia“, comunica patru zile mai târziu ministrul american la Petersburg, viitorul președinte J.Q. Adams.
Contele Rumeanțev scria la 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova și Valahia ca provincii ale imperiului său și care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… Orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.“ Cu condiția ocupării celor două principate, la 15 mai 1810 rușii propun pace otomanilor. Aceștia acceptă tratativele, dar refuză cedarea. Tratativele încep totuși la 19 octombrie 1811, mai întâi la Giurgiu, apoi la București, la Hanul lui Manuc. Punctele de vedere rămâneau ireconciliabile. Ambasadorul Franței la Istanbul, La Tour-Maubourg, îndemna pe otomani să reziste presiunilor rusești până la începerea campaniei franceze contra rușilor. La București delegații otomani rezistă cu greu pungilor de aur rusești generos oferite. Deja, în noiembrie, ei acceptau cedarea zonei sudice a Moldovei, cu Cetatea Albă, Ismail și Chilia. În literatura istoriografică s-a vorbit de o scrisoare pe care Napoleon a trimis-o sultanului prin care acesta îl sfătuia să nu cedeze Principatele rușilor, deoarece el tocmai se pregătea să atace Rusia. Scrisoarea ar fi căzut în mîinile dragomanului Dumitrache Moruzi, care nu a dat-o sultanului, ci fratelui său Panaiot, care la rândul lui a vândut-o rușilor. Greu de acceptat această versiune. Rușii aveau tot felul de alte posibilități să afle de campania pe care o pregăteau francezii contra lor. Dacă cei doi frați au fost decapitați la încheierea păcii, a fost pentru că otomanii au vrut să dea vina pe cineva pentru pierderile teritoriale în favoarea rușilor.
Considerându-l pe generalul Kutuzov, aflat la București, prea bătrân și lipsit de energie – pe care și-o consuma cu nurii femeilor din saloanele orașului –, țarul l-a delegat pentru începerea tratativelor de pace pe amiralul P.V. Ciceagov. Furios, Kutuzov a grăbit negocierile, acceptând doar Moldova de dincolo de Prut, care de acum înainte va lua numele de Basarabia. Este și concesia ultimă pe care o face Ahmet-pașa generalului-conte rus Langeron: „Nu sunteți jenați, voi, care dețineți un sfert de glob, de disputa pentru un petec de pământ [fâșia dintre Siret și Prut], care nu vă este necesar? […] Eu vă ofer Prutul, nimic în plus; Prutul sau războiul […] Ismailul singur vă răsplătește războiul și aveți încă patru fortărețe și o superbă provincie.“
La 22 martie 1812, Alexandru I e de acord cu granița pe Prut „până la vărsarea lui în Dunăre“. Tratatul e semnat la 16/28 mai 1812, la București, la Hanul lui Manuc, un armean cu relații și în lumea otomană și printre ruși. Articolele IV și V rup din Moldova o suprafață de 45.630 km2 și o populație de 482.630 locuitori, dintre care români erau 419.240, respectiv 86%. Art. IV preciza: „Prutul, din punctul unde acest râu pătrunde în Moldova până la confluența lui cu Dunărea, apoi începând din acest loc, malul stâng al acestui din urmă fluviu până la Chilia și la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma definitiv hotarul celor două imperii“. Erau precizate regimul insulelor de pe Dunăre, ridicările de fortificații, regimul de navigație al vaselor comerciale.
Rusia confirma, odată în plus, tendințele sale expansioniste. În secolul naționalităților, secolul al XIX-lea, când toate popoarele căutau să se unească în state naționale, românii se vedeau despărțiți și frânți între imperii. Fr. Engels condamna vehement actul răpirii Basarabiei: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei șovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză –, pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de așa ceva. Finlanda este finlandeză și suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruși, aici avem de-a face pur și simplu cu o cucerire prin forță a unor teritorii străine, pur și simplu cu un jaf.“
Pierderea Basarabiei, a unei jumătăți de țară, Țara Moldovei, e foarte greu resimțită. Dintr-o dată, scrie istoricul basarabean I. Varta, „s-a diminuat în mod esențial potențialul economic, aceste ținuturi constituind grânarul țării”. Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă, după același istoric, înstrăinarea pentru o perioadă îndelungată a românilor basarabeni de restul neamului românesc. Cronicarul Manolache Drăghici (1801-1887), în lucrarea Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani. Până în zilele noastre (Iași, 1857), descria momentul acesta dramatic: „Ceasurile acelea – scrie el – au fost de plângeri, un timp neuitat pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând și revenind de prin sate și de prin târguri săptămâni încheiate, cu luare de ziuă bună de la părinți, de la frați și de la rudenii, cu care crescuse și viețuise dimpreună până în vremea aceea când se despărțeau unii de alții pentru totdeauna“.