Vechiul Regat uitase de Basarabia?
Când Carol I vizitează Rusia, în 1898, „Journal de Petersburg“ scria că „problema basarabeană își pierde din importanță pentru români“. Și aceasta pentru că se acutizase situația românilor din Transilvania și din Bucovina. Și privirile românilor din Regat se îndreptau către ei. Ziarul moscovit „Svet“ asocia vizita lui Carol I aceleia a guvernatorului Basarabiei la Iași în 1893, când acesta din urmă se declarase mulțumit de primire și lăuda „binemeritata dispariție a acelei probleme basarabene, care a fost cauza fiecărei iritări antirusești din România“. La fel, ziarul „Moskovskaia Vedomosti“ se bucura că Basarabia nu mai era privită în România ca „o proprietate a ei“.
Istoricul și filologul Gheorghe Ghibănescu, în căutare de izvoare pentru istoria Moldovei, ajunge și în Basarabia în august 1912 și constată, cu mare tristețe, că orice urmă de românism s-a dus în această provincie de margine a Rusiei. Dar avea speranțe în noua generație de intelectuali basarabeni, care părea mai puțin tributară culturii ruse și era gata să se întoarcă la matca românească.
În 1905, Liga culturală a românilor basarabeni, care acționa în România, răspândește un manifest adresat „tuturor românilor de bună credință”, care e răspândit în Basarabia. Un manifest care chema tinerii studioși basarabeni să-și unească eforturile și să găsească un nou destin pentru Basarabia în condițiile schimbate din Rusia.
La 11 februarie 1905, Nekulai Giers, ministrul Rusiei la București, transmitea un exemplar al acestui document ministrului Afacerilor Externe al României, generalului Iacob Lahovari: „e în interesul guvernului român de a pune limită condamnabilei propagande care poate duce la neplăcute neînțelegeri între țările noastre“. Dincolo de promisiunile lui Lahovari, în care Giers nu credea, el era de părere că „având nevoie de susținerea Rusiei în chestiunea vlahilor sud-dunăreni, va înfrâna, într-o anumită măsură, activitatea emigranților basarabeni”. Nu putea să nu remarce diplomatul rus că „datorită unei dezvoltări excesive a sentimentelor naționale, românii întotdeauna vor păstra în suflet interesul față de tot ce poate servi la apropierea basarabenilor cu compatrioții lor din Regat“. Și avea dreptate. Ministerul de Externe al Imperiului Rus avertiza ministrul de Interne, A. Bulîghin, despre intenția unor basarabeni, refugiați în România, „de a profita de circumstanțele actuale pentru a iniția o propagandă românească în gubernia Basarabia“. În consecință, autoritățile locale din Basarabia iau măsuri ca să contracareze acțiunile „Ligii Culturale a Românilor Basarabeni“.
Vizita țarului Nicolae al II-lea la Chișinău în 1912 părea să susțină cauza rusească. Ea nu stârnește valuri de entuziasm. Doar indiferență și apatie. „Noi ne-am purtat neloial față de România – îi spunea ministrul rus de Finanțe Serghei Witte, în iulie 1898, ambasadorului german Radolin. După ce îi promisesem că nu vom lua nicio palmă de pământ românesc, am reținut o bună parte din țară și am dispus în schimb desprinderea de Turcia a mlăștinoasei Dobroge“. Desigur, se referea la 1877-1878. Dincoace de Prut se știa de toți că Basarabia fusese „răpită cu forța de către Rusia… și menținută numai cu cnutul“, cum declara mitropolitul Partenie al Moldovei, la înscăunarea sa din februarie 1902. Peste Prut, cei 100 ani de stăpânire rusească au fost marcați cu jale și indignare. Românii din Regat au protestat contra răpirii Basarabiei la 1812, oficiind servicii divine în biserici, organizând procesiuni și mitinguri de doliu, arborând drapele tricolore cu panglici negre. Inițiatorii manifestărilor dedicate tristului eveniment au fost Liga Culturală și Universitatea din Iași. Istoricii A.D. Xenopol și N. Iorga au publicat articole și studii ce oglindeau tragicul destin al basarabenilor și dreptul istoric al românilor la teritoriile dintre Prut și Nistru. În lunile aprilie-mai ale acelui an, presa din Vechiul Regat declanșase o amplă campanie publicistică, ziarele tipărind numeroase studii, articole, documente, pagini literare, evocări și mărturii. Aveau menirea de a demonstra caracterul românesc al provinciei răpite, adevărul istoric despre crima săvârșită la 1812 de Imperiul Rus, politica de deznaționalizare promovată de țarism. Autoritățile oficiale ale României au preferat însă să nu ia atitudine. Numai noul consul general al României la Ismail, Greceanu, în ajunul serbării, a părăsit demonstrativ Basarabia, plecând în România. În ziua de 16 mai, din ordinul său, tricolorul n-a fost arborat pe clădirea consulatului general.
Se considera Basarabia pierdută pentru totdeauna?
În timpul războiului ruso-japonez, Kiderlen Wachter, ministrul Germaniei la București, îl aude pe Gh. Grigore Cantacuzino, prim-ministru în funcție: „Situația în Rusia merge atât de prost, încât noi ne putem gândi la redobândirea Basarabiei.“ Afirmația face ocolul cabinetelor europene. Știa și liderul conservator că o astfel de redobândire nu se putea obține decât în cadrul unei mișcări generale de autodeterminare a popoarelor din vestul Rusiei. Dar o pipăire a terenului uneori nu strica. În acest context, guvernul conservator primește în portul Constanța crucișătorul rus „Potemkin“, cu marinarii săi răsculați.
Este și contextul în care la București se formează un „comitet de patru“ lideri politici: Gh. Grigore Cantacuzino, N. Filipescu, I.I.C. Brătianu și E. Costinescu „în vederea sprijinirii acțiunii de autonomizare a Basarabiei“. Comitetul însărcinează pe Barbu Catargiu, șeful de cabinet al prim-ministrului, omul de încredere al acestuia, și pe C. Stere, exilatul basarabean din România și prietenul apropiat al lui I.I.C. Brătianu, cu organizarea unor acțiuni concrete.
Sub pretextul unui proces de moștenire, C. Stere se duce în Basarabia. Nu înainte de a discuta și cu Eugeniu Carada, care-i oferă, discret, sprijinul financiar al Băncii Naționale. Misiunea lui Stere era aceea de a aduna intelectuali basarabeni în jurul unui minimal program național: editarea unui ziar în limba română, achiziționarea unei tipografii, constituirea unui nucleu politic care să stea la baza unui partid național, înființarea unei societăți de cultură românească, deschiderea unor școli în limba română. Și în bună măsura misia lui Stere reușește, cum ne demonstrează corespondența sa cu Barbu Catargiu, romanul său memorialistic În preajma revoluției și, mai ales, realitatea din Basarabia.
P.P. Carp avea într-adevăr dreptate când îi spunea în 1894 lui Hitrovo, ministrul Rusiei la București, care reproșa Bucureștiului că nu privește spre vest, la românii din Transilvania „eu sunt ca plugarul cu minte, care când se scoală de dimineața se uită la Răsărit. Și fiindcă mă uit la Răsărit, văd întâi Basarabia“.
La începerea Primului Război Mondial, circa 300.000 basarabeni sunt concentrați în armata rusă. Inițial, teritoriul Basarabiei a fost ferit de operațiuni militare, dar, în 1915, Comandamentul Puterilor Centrale concentrează la granițele vestice ale Rusiei 140 de divizii, adică aproape 50% din totalul efectivelor militare de care dispuneau Germania și Austro-Ungaria. Frontul se extinde la Hotin, Soroca și Bălți, unde staționează trupe rusești. Începe și aici regimul de restricții.
Mulți dintre basarabenii mobilizați sunt încadrați între cei circa un milion de soldați din armata rusă aflată în Moldova liberă după intrarea României în război, în 1916. În acest fel se strâng raporturile dintre basarabeni, regățeni și transilvăneni, între intelectualii lor (de pildă, Alexie Mateevici publică în ziarul lui N. Iorga, „Neamul Românesc“). Centrul naționalismului basarabean devine ziarul „Cuvânt moldovenesc“, condus de Pan Halippa.
Liderii românilor basarabeni strâng tot mai mult legăturile cu liderii românilor din regat, care, odată cu armistițiul și apoi pacea rușilor cu Puterile Centrale, tocmai erau obligați să procedeze și ei la fel. Visul ardelean părea că moare deocamdată la Iași și oamenii politici români își îndreptau privirile și manifestau din ce în ce mai mult interes pentru Basarabia.
FOTO: Principele Ferdinand, Țarul Nicolae al II-lea și Regele Carol I, la Constanța, în 1914