C. Stere: România și războiul european
Chestiunea românilor, chestiunea viitorului lor ca stat și națiune le reia C. Stere (foto) în toamna anului 1914. În revista lui, „Viața Românească”, el publică un studiu remarcabil „România și războiul european”. Va veni războiul și peste România, scrie Constantin Stere. În ce parte se va duce țara? „În fața curentului cvasiunanim al opiniei publice s-ar părea că orice discuție e astăzi inutilă”. Pentru că cei mai mulți români aleseseră calea: aleseseră să meargă cu Antanta. Dar, pentru că răspunderea era prea mare, observă Stere, niciun argument nu trebuia scăpat din vedere. Toți trebuiau să-și spună cuvântul. „Fiecare om poate greși în judecata lui asupra unor probleme atât de grele în consecințe și atât de complicate. Dar țara nu va putea decât să câștige în coeziune morală, în disciplină și, prin urmare, în puterea ei de acțiune, dacă va ști că s-a trecut ușor peste toate îndoielile și obiecțiunile că ar putea cădea în cumpănă”.
Așadar, Stere pleca de la obligația pe care toți trebuiau s-o respecte, aceea a conștiinței datoriei împlinite. Și el aduce, contrar unanimității oamenilor politici, care, în acel moment, se pronunțau pentru intrarea în război alături de Antanta, o altă unanimitate, aceea „a marilor bărbați de stat ai acestei țări, a tuturor celor cărora le datorim România de astăzi”. Pleca deci de la realități și unanimități istorice. Într-adevăr, după tratatul de la Berlin din 1878, Turcia (de fapt Imperiul Otoman, cum se chema atunci oficial) e îndepărtată de la Gurile Dunării. Locul ei îl iau statele mici din regiune, dintre care niciunul nu era mulțumit de poziția sa, niciunul neputând să-și asigure o preponderență în Peninsula Balcanică.
Între aceste state mici era și România, așezată între cele două puteri rivale în Balcani, Rusia și Austro-Ungaria, puteri diametral opuse, ceea ce le condamna la o rivalitate continuă și ireductibilă. Între cele două puteri, România trebuia să aleagă pe aceea cu care se alia împotriva celeilalte. Dificilă alegere. Cu atât mai mult cu cât România nu se putea preocupa doar de asigurarea independenței sale. Pentru că era înconjurată din toate părțile de români. Și atunci Mica Românie nu se putea opri doar la întinderea ei de atunci. „Ea a trebuit să cumpănească nu numai primejdiile care ar amenința-o imediat, ci și pe acelea care ar sta în calea realizării aspirațiunilor întregului neam românesc. Căci în situațiunea noastră nicio națiune nu poate renunța la integritatea acestor aspirațiuni, fără să se condamne la neputință și chiar la moarte”.
Dar integritatea acestor aspirații punea regatul român în conflict cu ambele împărății vecine. El nu putea să-și îndrepte sforțările sale în două direcții opuse, nu putea duce lupta sa pe două fronturi. Inevitabil regatul român trebuia să desfacă problema totală într-o serie de probleme parțiale. Și să opteze. Mai întâi, răspunzând la întrebările: din care parte era amenințat de primejdia mai mare și „în ce direcție putem mai bine, fără a primejdui prezentul, să ne asigurăm viitorul nostru în ce privește totalitatea aspirațiunilor noastre?”. De la 1878, adică de la obținerea independenței, oamenii politici români, „toți, fără excepție”, au crezut că în conștiință nu pot răspunde la întrebările de mai sus decât în același fel. Așa că toți au dus aceeași politică: alături de Puterile Centrale. Aceeași politică au dus-o și M. Kogălniceanu, și I.C. Brătianu, și D. A. Sturdza, G. Gr. Cantacuzino, P.P. Carp, T. Maiorescu („ce nume mai lipsește din panteonul marii noastre politici?”). Când deputatul Grig. Sturdza, într-o discuție de răspuns la mesajul tronului, a atacat această direcție a politicii externe românești, susținând politica contrarie, el a fost întâmpinat de dezaprobarea unanimă a Camerei (cel mai vehement a fost Emil Costinescu).
Unanimitatea politică în susținerea aceleiași atitudini externe, din partea tuturor oamenilor politici (dii minores, precum G. Sturdza, au putut crea unele disonanțe, dar nesemnificative), este primul argument și cel mai puternic al lui C. Stere în susținerea opiniilor sale, opuse antantofililor. România pusese în practică vreme de 35 de ani ceea ce Ion Brătianu numea „planul lui Bismarck”. În realizarea acestui plan „am încheiat alianțe, convenții militare și legături diplomatice; în vederea lui am ridicat fortificațiile și am făcut înarmările; în vederea lui ne-am așezat relațiile economice și financiare”. Și când sosește momentul ca planul lui Bismarck să prindă viață, România iese din plan.
„Ce s-a întâmplat dar în cele douăzeci și patru de ceasuri după izbucnirea marelui război, ca să putem asista la o schimbare bruscă și violentă a directivei noastre politice… Ce ne-a silit oare să trecem peste îndrumarea dată de un Kogălniceanu, un Ioan Brătianu, un Lascăr Catargiu, un Dimitrie Sturdza, să trecem peste situația de fapt creată de ei prin înarmările, fortificațiile, relațiile noastre economice și financiare?”