C. Stere: „Înainte de a fi români suntem europeni?”
Mai aducea C. Stere ca argument al refuzului alianței cu Rusia: faptul că economiile Rusiei și ale României nu erau complementare. Dimpotrivă, se bazau pe aceleași produse principale la export și din această cauză „Rusia are interes să împiedice dezvoltarea noastră materială sau să ne împiedice să intrăm în concurență cu comerțul ei”, cum bine sublinia Radu Rosetti în studiul său, Acțiunea politicii rusești în țările române…
La sfârșitul războiului, în cazul în care Rusia ar ajunge să fie învingătoare „suntem cel puțin condamnați să ajungem o enclavă rusească, să cădem în vasalitatea de fapt a puternicului imperiu, care va avea în stăpânirea sa cheile Mării Negre și va domina în Balcani. Acesta, repet, e minimul de rele ce ne așteaptă”.
Dar care ar fi avantajele unei politici proruse?, se întreabă Stere. Bucovina și Ardealul? „Nu este român care să nu fie gata de toate jertfele pentru întregirea neamului. Dar chiar dacă am admite că, împotriva intereselor sale vădite, Rusia ar căuta să mărească prin schimbări teritoriale regatul ce stă în calea impulsiunii spre Sud, ceea ce, în ciuda tuturor declarațiilor oricât de solemne, nu pot crede și în orice caz n-ar fi decât o aparență înșelătoare și o tranziție scurtă înainte de desăvârșitul înec în oceanul slav dominat de ruși – vasalitatea sub ruși va crea, în condițiile arătate, pentru românii din Bucovina și Ardeal, la urma urmelor, un jug mai groznic decât acela sub care zac astăzi, iar noi n-am găsi decât mângâierea unui mormânt comun pentru trunchiurile răzlețe ale acestui neam”.
Ultima considerație cu care vine C. Stere în demonstrația opțiunii sale este aceea că românii reprezentau în acel moment și nu numai „un mare interes european, de a apăra gurile Dunării și de a stăvili impulsiunea spre Sud a imperiului țarilor”. Se poate ca unele puteri apusene, în urmărirea unor interese trecătoare, să scape din vedere acest fapt. „Dar dacă noi astăzi ne vom abate de la misiunea noastră națională vom pierde acest rol ce ne-a fost dat în istoria mondială și în loc de a apăra acest post avansat la gurile Dunării am deveni unealta de expansiune a imperialismului rus, prin faptul acesta însuși am scădea în cumpăna forțelor istorice și, ca un simplu satelit al împărăției moscovite, fără directivă și ființă proprie, ne-am primejdui la sigur existența noastră de neam și de stat”. Altfel spus, într-o atare situație întregirea și unitatea națională n-ar mai fi fost decât o deșartă iluzie. Stere dă exemplul unui animal rănit, la care tot organismul reacționează atunci când e rănit pentru a-i vindeca rana. Și românii ar trebui să facă la fel, concentrându-se asupra Basarabiei, rana deschisă a neamului românesc. În achimbul sudului acestei provincii rușii au dat românilor Dobrogea. Brătianu și Kogălniceanu au refuzat schimbul. „Ei au crezut că nu poate fi politică mai primejdioasă pentru o națiune decât să sancționeze prin adeziunea ei, fie chiar prin simpla resemnare servilă, încălcarea cea mai brutală a drepturilor ei cele mai sacre actuale, în schimbul momelilor de expansiuni și măriri pe seama altora”. Laudă iarăși, a câta oară?, politica înaintașilor care s-au ridicat împotriva forței brutale și care au afirmat hotărât restitutio in integrum. Politica lor și politica urmașilor, declară Stere, nu sunt compatibile. Oamenii politici de acum nu erau conștienți. Greșesc părăsind politica tradițională. „Eu din parte-mi am credința neclintită că greșesc ei și că țara va plăti scump rătăcirea lor dacă îi va urma”. Cu atât mai mult cu cât el e convins că victoria va fi de partea Centralilor. Așa stând lucrurile, era foarte bine dacă România ar fi intrat în război atunci când acesta s-a declanșat. Toată dezvoltarea financiară, economică, până și fortificațiile (referire la fortificațiile din jurul Bucureștilor) pregătise țara pentru alăturarea de Centrali.
Stere se întreabă ironic dacă „înainte de a fi români suntem europeni?”. Și constată, cum o făcuse și P.P. Carp, un fapt revelator, și anume că fiecare dintre cele trei puteri ale Antantei lupta în războiul care tocmai începuse pentru alt scop și că ele nu erau unite decât prin inamicul comun, care era blocul Puterilor Centrale, în primul rând Germania. Numai că el observă că nu Franța va fi puterea hegemon pe continentul european. Supremația aici o vor deține Germania și Rusia. Și atunci, din punctul de vedere european, se punea o singură întrebare: dacă în interesul istoriei universale era de preferat hegemonia germană sau cea rusească. Cea din urmă i se pare a arbitrariului. Un simplu ordin ministerial poate să facă ineficace orice lege „pentru că Rusia trăiește veșnic în stare de asediu, pentru că în ea nu numai că nu este recunoscută libertatea conștiinței, dar autoritatea poate smulge până și copiii de la părinți spre a le da creșterea religioasă și morală pe care o vrea, pentru că, fără judecată și fără nicio formă de proces, un cetățean poate fi ținut ani îndelungați în închisoare, trimis în Siberia sau chiar executat pe care administrativă… Toate noțiunile noastre de drept și de lege sunt răsturnate. A ne înfățișa Rusia, această Rusie, ca luptând astăzi pentru democrație, libertate și drepturi naționale? Ce rătăcire!…”. Rusia tocmai sugruma Finlanda, nu îngăduia deschiderea unei școli în Polonia, nu recunoștea dreptul la existență nici măcar a rutenilor pe care-i credeau „pretinsă naționalitate”. Erau șaptezeci de milioane de naționalități sub despotismul moscovit. Europeanul avea de ales între două concepții de viață socială și politică. În această luptă pentru supremație Germania reprezenta fondul comun pe care era ridicat edificiul politic și social al civilizației europene, pe când Rusia era ultimul asalt al despotismului oriental. Pentru Europa, a fi supusă dominației căzăcești pentru decenii întregi însemna un dezastru. Mai fusese făcută o experiență după 1815. În cazul României, față de situația în care se găsea ca stat și ca neam, ea nu putea promova o politică rusofilă și nu putea antama o acțiune militară corespunzătoare, pentru că ar fi fost o imposibilitae morală și o imposibiliatate materială. Și, după demonstrația făcută, interesul național al României era solidar cu marile interese ale istoriei europene, disprețul acestor considerații fiind o sinucidere.
Stere nu urmărește scopuri polemice. Cu studiul său el își face o datorie de conștiință. Argumentația sa este o excelentă demonstrație de cunoaștere geopolitică. N-a prevăzut un singur lucru: o revoluție în Rusia. Dar dacă s-a declanșat acolo o revoluție ce s-a schimbat în intențiile Rusiei? Ceea ce Stere prevedea că se va întâmpla la sfârșitul primului război mondial s-a întâmplat la sfârșitul celui de-al doilea. La omul politic și la omul de cultură C. Stere rămâne doar o problemă de plasare în timp a argumentației sale, nu de o situare corectă a realităților politice și sociale europene.