Toată lumea știa că Știrbei era amantul statornic al reginei Maria, de care se slujea în folosul lui și al lui Brătianu. C. Argetoianu povestește o anecdotă hazlie de mai târziu, din 1925. El susținea la o alegere parțială, la Reghinul Săsesc, pe Voicu Nițescu împotriva lui Octavian Goga. Printr-o ușă întredeschisă aude pe unii tineri politicieni vorbind (erau Aurel Dobrescu, Ilie Lazăr, C. Crișan, Ghiță Pop…). Unul dintre ei spune: „Degeaba, mă, noi nu putem face nimic, noi nu putem ajunge la nimic. Brătianu are pe Știrbei pe lângă regină, noi n-avem pe nimeni. Ei, dac-ar vrea Mihai!”. Era vorba de Mihai Popovici, Don Juanul irezistibil sau astfel considerat. Argetoianu ne spune că i-a povestit reginei gluma, care s-a prăpădit de râs și, de câte ori îl vedea, îl întâmpina mereu cu „Vrea Mihai?”. Interesant ce ne spune același Argetoianu. El crede că jocul influențelor nu era de la Știrbei la rege prin regină, ci de la regină la rege prin Știrbei. Tot el crede că în ultimii 20 de ani de viață conjugală regina Maria nu-i ceruse personal nimic regelui de teamă să nu fie refuzată, ci totdeauna prin Știrbei, care nu era refuzat niciodată. Argetoianu ne mai face atenți asupra faptului că acest lucru i l-a spus chiar regina, în 1920.
Cine străbate atent amintirile reginei nu împărtășește afirmația lui Argetoianu. Rămâne însă un fapt real influența directă pe care o avea Știrbei asupra regelui Ferdinand. „Tăcut și rezervat, atât de rezervat încât călca cu picioarele înăuntru și ușor, parcă ar fi vrut să-și tăinuiască urmele, Știrbei frecventa foarte puțină lume, așa încât rari sunt cei care au putut aprecia acuitatea puterii lui de analiză, echilibrul niciodată zdruncinat al judecății sale, agerimea intuiției și serioasa cultură de care da dovadă între patru ochi.” Argetoianu l-a cunoscut din colaborarea lor la Steaua Română și la Reșița. Apoi l-a cunoscut din politică. „Nu se anima, nu gesticula și nu-și ieșea din fire pentru nimic în lume. Vorbele îi picau din gură cu sfială și ca făina din valțuri”. Știrbei nu brusca niciodată o situație, nu se certa cu nimeni. Prieteni i-au fost, în afara lui Brătianu, cu care are o relație de interese, C. Stere, Gr. Antipa, Al. Marghiloman, Al. Beldiman, ministrul României la Berlin și, dintre femei, Martha Bibescu. E un personaj care nu se simțea cu adevărat bine decât între femei. În prejma lor parcă avea alt glas, făcea glume, era ironic, niciodată răutăcios. Pe femei le mângâia cu un glas molatic, le învelea cu legenda lui de bărbat iubit. Nu se știe dacă soția lui, Nadejda Bibescu, fiica prințului George Bibescu și a principesei Valentina de Caraiman-Chimay, îi tolera escapadele, inclusiv legătura lui regală, pentru că voia să le ignore. La urma urmei, avea și ea nevoie să fie fericită. Nu e nevoie să pui prea multe întrebări, pentru că nu toate au un răspuns. Ceea ce se poate observa este că, realmente, Știrbei era iubit de cei care îi stăteau în jur. Avea patru fete din căsătoria cu Nadejda. Întrebate înainte de măritișul lor care ar fi bărbatul pe care ele l-ar iubi, toate au răspuns fără ezitare: Tata.
Bună prietenă îi este și Martha Bibescu, căsătorită cu fratele Nadejdei, cu George Valentin Bibescu. Frumoasă. Minte ageră, cercetătoare. Mare talent literar. Venea din neamul Lahovarilor. Tatăl ei, Ion, era frate cu Alexandru și Jacques Lahovari, mari valori politice, toți trei (mai ales Alexandru). Prietenă îi este și Elena Crețeanu, mai târziu Elena Moruzi, mare iubitoare de viață la țară, de călărie, vânătoare, agricultură. E prietenă cu Didina Palady, principala membră a mișcării feministe din România, cu domnișoarele Irena și Ana Pherekide, cu Elena Odobescu, Zetta Cantacuzino, Eufrosina Ghyca, Simka Lahovari, Irina Procopiu, Elena Soutzo, Margareta Miller Verghy. Este prietenă, de asemenea, cu soția dirijorului Felix Weingartner, și, desigur, cu superba dansatoare americană Loie Fuller. E invitată foarte des la castelul Cliveden Taplow din Anglia de Pauline și Waldorf Astor.
De observat că toate prietenele ei sunt aristocrate. Nici nu e de mirare. Aristocrația constituia partea cea mai reprezentativă a elitei românești, mai cu seamă a celei de dinaintea Marelui Război. Maria era conștientă de faptul că diferențele sociale puteau crea probleme relației de prietenie și îi dădea dreptate lui Carol I, care sfătuia pe toți membrii Casei Regale să nu exagereze cu prietenia, deoarece se creau obligații pe care ei nu le-ar putea susține. Un principiu pe care Carol l-a respectat. Maria mai puțin, dar și poziția de la care porneau în astfel de relații era diferită. „Prea eram plină de viață, aveam prea multă putere de atracție magnetică, pentru a nu insufla prietenie… nemărginitul meu imbold spre viață și libertate nu putea fi încătușat multă vreme. Nu eram dintre cei care primesc cu supunere să le fie inima și sufletul înfometate.” Justifica astfel și relația cu bărbații? Greu de spus. Ea ocolește totdeauna subiectul în scrierile sale. În orice caz, scrie ea, „durerea de măsea a altuia nu-mi dă mie junghiuri și niciodată nu mă pot simți în deplină simpatie cu el dacă nu mă doare și pe mine măseaua”.
Carol I a simțit nevoia ca tot ce adunase să fie și văzut. De aici ideea de a deschide castelul publicului vizitator (avea modelul tatălui său, care deschisese larg porțile castelului Sigmaringen încă din 1867). Faptul se va și întâmpla frecvent după 1910. „În cei douăzeci și doi de ani, câți am trăit împreună, scrie Maria, am văzut castelul din Sinaia schimbându-se la față mai mult decât o dată. Necontenit regele născocea vreo îmbunătățire, cu bucuria cu care părintele se bucura de sporul copilului său. Ceasuri întregi era el în stare să născocească prin mândrele încăperi, unde an de an îngrămădise comori neprețuite. Picturi de maeștri vechi, mobile bătrâne, prețioase vase, covoare răsăritene și arme de felul cel mai rar. O viață și-o cheltuise ca să strângă toate aceste neprețuite lucruri căci era un om care trăia pentru alții, cheltuind numai puțin pentru el însuși.” Dorința monarhului de a fi vizitat castelul se va perpetua și după moartea sa. Castelul n-a mai fost locuit cu regularitate, Ferdinand și Maria preferând Pelișorul, iar Carol al II-lea și Mihai, Foișorul. Dar la Peleș erau găzduiți oaspeți de vază, iar Carol al II-lea l-a folosit pentru evenimente oficiale și, în mod curent, el întrebuința cabinetul de lucru al unchiului. Sumele ce se încasau, cu prilejul diverselor vizite, era vărsate, din 1920, pentru operele de caritate ale reginei Maria. Mai târziu, după naționalizarea din 1948, chiar va deveni muzeu (oficial din 1953). Deschis pentru publicul românesc și, cu atât mai mult, pentru vizitatorii străini. Mai cu seamă pentru cei de rang aristocrat, ca să nu mai vorbim de invitați. Printre cei mai de vază dintre ei, pe vremea lui Carol I, a fost împăratul Franz-Joseph în 1896, ocazie cu care e reînnoit tratatul României cu Tripla Alianță chiar la castel. Faptul e consfințit de un relief comemorativ datorat lui Jean-Jules Lecomte du Nouy, aflat în sala de marmură. Oaspeți îi sunt lui Carol I, principele Alexandru de Battenberg, al Bulgariei, mult prețuit de familia regală a României, țarul Ferdinand, urmașul lui Alexandru, deloc stimat la curte, regele Gustav al Suediei, reginele Ema a Olandei și Maria Theresa a Bavariei. La Peleș sunt găzduiți și arhiducii Rudolf și Stephanie de Habsburg, în 1884, ca și Franz Ferdinand de Habsburg, în 1909, an în care vine la Peleș și Kronprințul Wilhelm al Germaniei. Din Istanbul, vine Iussuf Izzedin, principele moștenitor al Imperiului Otoman. Familia regală română e vizitată la Peleș de marele duce Boris al Rusiei, de ducele Alfred de Edinborough, de Charlotte și Bernhard al III-lea de Sachsen-Meiningen, de numeroasele lor rude. Prilej de satisfacție pentru suverani de a le arăta bogățiile castelului și frumusețea împrejurimilor. Tot la Peleș, sunt găzduiți mulți dintre invitații reginei la manifestările sale culturale, mai ales la concerte (concerte aproape zilnice susținute de regulă de regină la pian, de G. Enescu, la vioară, și de Dinicu la violoncel). Principesa Maria scrie că a întâlnit la concertele reginei personalități ca Sarah Bernhardt, Catulle Mendes, Sarasate, Thibot, Hubermann… Tuturor, scrie Maria, Carmen Sylva „știa să le prețuiască, să le deștepte simpatia și entuziasmul. Le înflăcăra imaginația cu vorbe de laudă, îi asculta cu răsuflarea oprită și revărsa asupra capetelor lor aprecieri pline de înțelepciune și toți plecau de lângă ea subjugați de farmecul ei”. Peleșul era departe de Europa dacă priveai harta acesteia, dar prin bogățiile sale și prin generozitatea și înțelepciunea unor suverani înzestrați cu har dinastic devenea parte a continentului și suflet al unei țări din ce în ce mai mult europene.