„[…] în toate fazele educației și ale uceniciei mele pe calea vieții, am rămas o femeie tânără, sănătoasă și normală, care primea bucuria când i se ivea în cale, dar totodată și multiplele datorii ce-i erau impuse.”
La 16 ani se dovedește un talent în pictură. Nota originală a picturii sale e dată de sentimentul delicat pentru culoare, pentru o culoare care își caută mereu lumina potrivită pentru a se exprima. Iubea tot ce e frumos, iubea liniile, culorile, miresmele, hainele și blănurile frumoase, juvaerurile de preț. Iubea muzica, și această iubire o însoțește toată viața. Ia lecții cu Ruth Mercier, profesoara soacrei sale, renumită pentru pictarea florilor. Regina își amintea: „Prinsesem bine meșteșugul lui Mercier în întrebuințarea culorilor diluate într-un belșug de apă, așa încât florile mele și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura și desfăta ochii”. Are, de la început, o mare dragoste pentru culoare și un simț înnăscut al liniei. Ia pildă de la Elisabeta și începe să ilustreze cărți. Carmen Sylva ilustra mai cu seamă evanghelii. O făcea pentru biserica de la Curtea de Argeș. Îi dăruiește și Mariei o carte de rugăciuni ilustrată. O alta, pictată pe pergament, o dăruiește lui Ferdinand. La cererea Elisabetei, lucrează și împreună la ilustrarea unei lucrări.
Ștefania Dinu ține să ne aducă aminte că principesa Maria a patronat societatea „Tinerimea artistică”, societate înființată în 1901, care includea o nouă generație de pictori: Ștefan Luchian, Arthur Verona, Kimon Loghi, Jean Al. Steriadi, Alexandru Szathmari, Constantin Artachino, Fritz Storck. Despre ei se spunea că aparțin unei noi școli, descătușate de principiile vechii școli, iar cooptarea tinerei principese în calitate de patron al noii structuri era o mișcare inteligentă. Ea venise în contact cu arta nouă în 1900, la Darmstadt, unde se afla sora sa, Victoria Melita, căsătorită cu marele duce de Hessa. Școala de la Darmstadt era un pilon însemnat al Secession-ului german. În fiecare an, când pictorii organizau expoziția lor, principesa Maria era prezentă. Expune acuarele alături de toți acești artiști și susține participarea lor la expoziții internaționale, prima prezență fiind aceea de la Atena, din 1903. La prima expoziție, ea aduce câteva piese de mobilier, creație proprie, stofe după desenele ei, cu motive Art Nouveau, trei tablouri cu flori. Aduce și două cărți pictate de ea, prima pe hârtie japoneză, pentru prietena ei Pauline Astor, ca dar de nuntă, și a doua pentru Ferdinand. „E opera mea cea mai de seamă – scria regina – și a fost plănuită cu gândul să las casei noastre ceva ce nu se putea înstrăina. Această a doua carte a fost pictată pe pergament și încheiată cu același dichis ca și cealaltă, doar că paginile aveau altă formă, cartea fiind mult mai groasă, iar florile nu erau toate de aceeași culoare.” Maria expune în fiecare an la „Tinerimea artistică”. Iată, de pildă, în 1910, ea onorează expoziția cu două acuarele, care trădează „un splendid simț decorativ”, cum ține să remarce Al. Tzigara Samurcaș. Este expoziția unde C. Brâncuși expune Cumințenia pământului, care, curios, nu-i place lui Samurcaș. Maria patronează și Societatea „Domnița Maria”, care deschide la București un atelier unde se copiau foarte frumoase scoarțe și velințe. Societatea acorda premii de 200 sau 100 de lei, semnate de principesa Maria. Ea își extinde activitatea și în domeniul mobilierului (dulapuri, mese, scaune, polițe, blidare).
După Marele Război însă nu mai are aceeași aderență față de noul în artă. Simțul ei artistic rămâne la valori clasice. Avangardismul n-o atrage. „De ce trebuie vaca să fie albastră, de ce să aibă un portret atât de puțin relief, încât să pară lipit de fundul tabloului, iar toate obrazurile să aibă culoarea kaki? De ce să pară casele că s-au îmbătat, iar lumea să aibă numai câte un ochi și un nas deloc? De ce… Știu că, de când sunt regină, am spus în mai multe rânduri că cele două mai grele încercări dintre îndatoririle mele regale sunt ascultarea plângerilor opoziției și vizitarea expozițiilor ultramoderne, unde sunt nevoită să zâmbesc unei forme de artă care îmi aduce un fel de jignire aproape fizică.”
Ștefania Dinu urmărește și pasiunile vestimentare ale reginei. Ea trăiește într-o perioadă de schimbări ale modei. Într-o perioadă în care apare taiorul (jachetă sau bolero), se poartă bluzele lejere de batist sau sefir, cravata, lavaliera, încep să se scurteze rochiile și se pun în evidență pantofii. Suntem în epoca în care trăiesc mari creatori de modă: Charles Worth, Paul Poiret, John Redfern, Jean Patou, Gabrielle Coco Chanel, Madeleine Vionnnet. Sufocantele corseturi sunt înlocuite cu rochii inspirate din baletele rusești. Maria îi cunoaște pe toți creatorii importanți de modă și îi frecventează ori de câte ori are prilejul. Ea cumpără haine de pretutindeni, are plăcerea cumpărăturilor de veșminte, de încălțăminte, de bijuterii. Nu scapă niciodată prilejul de a cumpăra de la Veneția, Roma sau Paris. Și când nu reușește să facă cumpărături la Veneția, de pildă, pentru că era duminică, își programează s-o facă la întoarcere într-o altă zi. E într-o strânsă legătură cu firma Cartier, pentru bijuterii, și cu Casa de parfumuri Houbigant din Paris. E o fină cunoscătoare a parfumurilor de trandafir, liliac, iasomie. Mon Budoir e parfumul nelipsit. Știe să se îmbrace cu eleganță și stil. Are grijă să-și exploateze toate calitățile trupului și să-și ascundă eventualele defecte (faptul că avea picioarele mai „formate”, de pildă, sau nu cât i-ar fi plăcut de lungi). Maria nu e doar o femeie frumoasă, este și pedantă, elegantă totdeauna și știind să-și acomodeze prezența cu veșmintele cele mai potrivite. Are excentrități pe care le și cultivă. Vrea mereu să atragă atenția, să epateze. Vrea să fie femeie, dar nu oricum, ci frumoasă, să stârnească rumori în urma ei. „Simțeam o neasemănată plăcere să mă gătesc cu toate podoabele mele cele mai frumoase. Aveam rochii în toate culorile curcubeului; cu toate că azi mi-ar părea cam caraghioase, pe atunci erau de un «chic» neîntrecut și fuseseră alese cu multă grijă.”
Scrie Carol I fratelui său Leopold, în ianuarie 1898, că la Nisa „se vorbește mult mai ales de marea paradă de toalete pe care o face Missy, care ar fi întrecut în șic pe toate doamnele de acolo, lucru evidențiat și de ziarul Figaro. Această observație este cu atât mai puțin îmbucurătoare cu cât mai sunt încă de achitat la Viena sume considerabile ceea ce i-am scris și lui Nando”. La 4/16 martie 1898 îi cerea din nou fratelui său s-o mai tragă de mânecă pe Missy, cu cheltuielile sale exagerate. Din câte a aflat la Viena rămăsese cu 100.000 de franci datorie.
Mai cu seamă atunci când se întâlnea cu sora ei, Victoria Melita, neastâmpărul cumpărăturilor și al bucuriei de a se distra era dezlănțuit. De pildă, în 1897 ele cumpără pălării. Le numiseră „pălăriile împărătesei Eugenie”. „Ne prindeau foarte bine – își amintea regina – și dădeau mai mult farmec mișcării noastre când salutam lumea, cu ocazia plimbărilor cu trăsura la șosea alături de elita bucureșteană.” „Blonda prințesă de România și bruna mare-ducesă de Hessa se plimbă simandicoase cu umbreluțe și pălării mari cu flori, într-o caleașcă pe Șoseaua Kiseleff și Calea Victoriei.”
Nu mai încape îndoială că în jurul ei „vorbele” n-au lipsit. Dimpotrivă. Contesa Alexandrine Tolstoi i-a atras atenția, găsind principesele „prea gătite: și nu se potrivește cu o prințesă să poarte rochii de acest fel; mi s-a descris în amănunte toaleta dumitale; de altfel mi s-a spus că te prindea foarte bine”.
Ducesa de Malborough e neplăcut impresionată de „vedetismul” afișat de nepoata reginei Marii Britanii, aflată într-o vizită în Anglia. „Știind că era nepoata reginei Victoria – scria ducesa – nu eram pregătită pentru aerul boem derutant pe care-l afișa, și nici de dorința ei evidentă de a plăcea … Am considerat nepotrivită dorința ei și am fost conștientă de o teatralitate de obicei asociată mai degrabă cu o primadonă, decât cu o prințesă de bună credință.” Păreri și păreri. Invidia nu era exclusă din manifestarea lor. Tânăra principesă știa să se pună în evidență. Și avea atuurile la îndemână pentru a o face. Natura o înzestrase cu daruri care mai trebuiau și ajutate ca să fie observate.
Dar nu numai de cheltuieli exagerate e vorba în timpul voiajului Mariei la Nisa. În noiembrie 1899, Carol ține să-i aducă aminte ducesei Maria de Coburg, mama Mariei, de relația principesei cu tânărul „absolut insignifiant”, care era Zizi Cantacuzino. Încă din 1897 mama Mariei îl rugase pe Carol să admită în suita lui Nando și a lui Missy care pleca la Nisa și pe acest tânăr. Carol refuză să dea urmare cererii pentru că peste tot deja circulau zvonuri referitoare la legăturile tânărului cu Maria.
Dar după întoarcerea cuplului princiar de la Nisa, Cantacuzino e din nou admis la Cotroceni, sub pretextul lecțiilor de gimnastică pe care tânărul ofițer le dădea micuțului Carol. Regele îl ia pe Carol și îl duce la Peleș, unde ia măsuri ca Zizi să nu fie în garnizoana castelului. Maria pleacă între timp la Coburg, după care face o cură la Schwalbach, unde se duce și tânărul ofițer. La întoarcere, Missy acompaniază pe Nando în timpul inspecțiilor sale în armată, desigur, crede regele, pentru a-l întâlni pe ofițer. Între timp, revenită în primăvară la București, Maria anunță că e gravidă. Ea îi cere regelui permisiunea de a închiria un vapor la Constanța pentru 15 zile, pentru a face plimbări pe mare. Regelui îi e dificil să refuze direct cererea Mariei și o refuză indirect spunându-i că vaporul trebuia să facă alte curse. Dar vine Ferdinand și anunță că vaporul poate lipsi 10 zile. Până la urmă Carol acceptă. Așa că Maria îl poate folosi. Cele 10 zile se vor prelungi. Principesa invită la Constanța pe Cantacuzino, transferat într-o nouă garnizoană între timp, tocmai pentru a-l împiedica să se găsească în calea Mariei. În timpul ultimelor zile, îi scrie regele ducesei de Coburg la 8/20 noiembrie 1899, tot felul de zvonuri au sosit la București, potrivit cărora tânărul era în fiecare zi pe vapor, petrecea ore întregi cu principesa în cabina sa, străbătea Constanța în mașină, însoțit de ea și de o tânără de 13 ani, o nepoată a lui, iar în ziua plecării, atunci când i s-au prezentat corpul consular, autoritățile militare și civile, tânărul era lângă ea. Membrii guvernului îi adresează regelui întrebarea dacă știe ceva de cele ce se petrec la Constanța. Regele răspunde că el crede că totul nu e decât o copilărie, care nu trebuie luată în serios. Dar toți consulii și miniștrii străini raportează în țările lor aventurile principesei pe un ton preocupant. La sosirea la Cotroceni membrii personalului palatului au vrut să-și dea demisia. Regele le-a refuzat-o. A vorbit cu Maria, pe care a sfătuit-o să plece pentru un timp la Coburg. A vorbit cu Ferdinand, făcându-i cele mai severe reproșuri pentru slăbiciunea sa vis-a-vis de soția sa. Discută apoi cu amândoi, vorbindu-le un ceas, pe un ton patern dar energic, despre datoria lor în situația în care se găseau. Totodată, îi arătă lui Missy chitanțele cu „cheltuielile nebune” pe bijuterii și haine. E surprins să constate că Missy nu plânge, cum făcea de obicei. Abia peste alte două zile vine din nou la Carol și îi mărturisește tot, iar regele o sfătuiește să se retragă pentru moment din scenă, pentru a potoli vorbele din jurul ei. Maria cere plecarea dnei Winter din slujba ei de guvernantă a tânărului Carol, pentru că, de fapt, ea nu-și făcea slujba de bonă, ci pe aceea de spion, raportând regelui tot ceea ce se făcea și spunea în casa principilor sau ceea ce credea ea că se întâmplă. Maria pune această cerere ca pe o condiție sine qua non a oricărei reașezări a liniștii la Cotroceni. În acest sens îi scrie și mama ei lui Carol I. Dar și lui Ferdinand, la 20 noiembrie 1899: „această miss Winter joacă în fiecare moment rolul de spion în casa voastră și tu îi permiți să rămână pe lângă copiii tăi? Dar, dragă Nando, unde ai lăsat tu sentimentul tău de onoare, de probitate? Maria de Coburg nu voia să fie o mamă care-și abandonează copiii”. „Dvoastră, dragul meu Carol, îi scrie mama Mariei, la 8 decembrie 1893, care trăiți exclusiv pentru datorie și pentru binele patriei dvoastră de adopțiune nu puteți să înțelegeți (după aproape 30 de ani de ședere într-o țară pentru noi ceilalți încă atât de puțin civilizată și stranie) extrema nevoie a uni cuplul tânăr de a-și reface corpul și sufletul într-un mediu mai european și în acord cu toată viața lor trecută și educația lor”. Maria de Coburg scrie că ea însăși a trebuit să trăiască într-un mediu străin, dar cel puțin a făcut-o într-o țară civilizată.
Corespondența Mariei de Coburg cu fiica sa e bogată în tot felul de descrieri și detalii a persoanelor cunoscute și întâlnite, în tot felul de evenimente familiale, mai mici sau mai mari, sau evenimente ce le-au impresionat: întoarcerea reginei Elisabeta din exilul ei autoimpus, inaugurarea podului de la Cernavodă, descrierea Cotrocenilor, sosirea la Sinaia a unor oaspeți, descrierea zilei naționale din 1893: slujba de la Mitropolie, marea defilare a trupelor (rămâne impresionată de artilerie), conversațiile cu miniștrii și doamnele din înalta societate, parada de la șosea. Maria observă că „toată lumea vorbea franțuzește (desigur, lumea bună)”. Chiar și în familii, „doamnele vorbesc franceza cu copiii lor și sunt români care abia cunosc propria limbă” (găsea că e un obicei prost).