La 24 martie/6 aprilie 1903 Carol o cheamă pe Maria și îi spune că datoriile ei și ale tuturor celor de la Cotroceni depășeau o jumătate de milion de franci. Îi cere să-l cheme pe Ferdinand ca să dea explicații. „ El a venit spre seară la mine, cu totul descompus, dar n-a putut să-mi dea nicio lămurire despre această nemaipomenită nesăbuință financiară. Când i-am spus că e vorba de o sumă și mai mare decât cea pe care i-am comunicat-o, pur și simplu n-a vrut să creadă. La aproape toate întrebările mele n-a avut niciun răspuns. I-am spus că mi-a făcut o tristă surpriză și că am toate motivele să privesc viitorul cu îngrijorare”. Kalinderu, care se bucura și de încrederea lui Nando și a lui Missy, le-a făcut și el severe imputări. În 1903 Carol achită „enormele datorii ale copiilor ”. În decurs de cinci ani, Maria și Ferdinand cheltuiseră cu peste un milion de franci în plus față de veniturile lor. Regele nu se poate împăca mai ales cu cheltuielile Mariei. „Missy continuă să facă un lux nemaipomenit cu toaletele, îi scria regele fratelui său Leopold, deși iarna aceasta a avut prea puține motive, dar la ea situația este mereu înfloritoare. Atunci i-am atras atenția să facă economii și să se limiteze, căci dacă o ține tot așa o să ne ruinăm cu toții”.
Scrie Constantin Dumba, diplomat austro-ungar în post la București (1894-1895), despre Elisabeta, despre Maria și nu numai:
„În cursul verii regina (Elisabeta n.n.) a revenit în România, după mai mulți ani de ședere în străinătate determinată de o tulburare nervoasă. Distinsa doamnă arăta deosebit de bine, culoarea sănătoasă a tenului contrasta cu părul ei de un alb strălucitor. Atât de puțin o obosise pe regină lunga călătorie pe arșiță, încât chiar două zile mai târziu a avut loc un dineu de gală. În scurtă vreme am fost invitat și la un dejun obișnuit. Fusesem din totdeauna un admirator doar ocazional al poeziei lirice. Satisfacțiile mele poetice nu trecuseră niciodată de Goethe, Schiller și câteva din liedurile lui Heine. Mi-am procurat de urgență un volum cu poeziile semnate de Carmen Sylva pentru a face față unor eventuale citate sau aluzii din partea reginei poete. Degeaba, am eșuat jalnic la proba de cunoștințe poetice căci, din nefericire, regina a adus vorba despre poeții contemporani germani. Nu mai puteam face altceva decât să-mi recunosc ignoranța completă despre acești dii minorum gentium. În final, m-am simțit atât de copleșit de rușine încât, în disperare de cauză, am trecut la contraofensivă și, într-un mod poate cam lipsit de tact, am adus vorba despre cărțile de istorie pe care le citeam cu predilecție. Apoi am mai menționat și cartea de înaltă spiritualitate a lui Balfour despre „Credință”, convins fiind că regina va fi impresionată de superioritatea mea la acest capitol. Aveam să fiu pedepsit însă numaidecât pentru acest snobism intelectual, căci regina și-a arătat din politețe interesul pentru cartea lui Balfour și și-a exprimat dorința de a o vedea, așa că nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să i-o trimit în ziua următoare, prin prima doamnă de onoare. Sigur că nu am mai văzut cartea niciodată de atunci, dar este la fel de sigur că nici regina n-a citit vreun rând din ea. Stilul ei de exprimare era foarte elevat, dar nu tocmai ușor de priceput. Chiar și o poetă încoronată trebuie ca în viața de zi cu zi să mai coboare din Parnas și să se întrețină cu dezinvoltură cu muritorii de rând.
La aceasta se adăugau și rochiile albe fluturânde pe care le purta cu demnitatea unei preotese din Grecia antică și, în aceste condiții, nu ne mai miră faptul că românii nu prea aveau înțelegere pentru atitudinea și comportamentul reginei lor.
În toamna lui 1894, principesa moștenitoare Maria abia împlinise 19 ani, una din cele mai frumoase și mai distinse femei pe care le-am văzut vreodată. Înaltă și zveltă, reunea toate calitățile care formează frumusețea britanică: tenul rozaliu, trăsături regulate, părul splendid și o grație desăvârșită în practicarea sporturilor, ca de pildă la călărie. Naturalețea și bună dispoziția ei cuceritoare erau ca soarele de primăvară la Castelul Peleș, unde nimic altceva nu putea rezista privirii severe a regelui Carol I. Știa și ea acest lucru și odată mi-a spus zâmbind că, în timpul dejunului, Unchiul s-a declarat împotriva unei excursii dorite de ea, dar preconiza că la cafea avea să-i schimbe părerea și așa a fost. Numai că rămăsese prea englezoaică și încă nu stăpânea limba țării ca să poată discuta cu dezinvoltură cu românii. Din acest motiv, avea o slăbiciune pentru societatea diplomaților, unde se vorbea curent engleza, ceea ce iar le făcea sânge rău românilor. Abia ieșită din copilărie, fusese logodită la 16 ani și la 17 ani venise în România. Mi-a spus chiar ea că în Anglia nu fusese niciodată la vreun bal și nici nu putea să mă lase să încep eu valsul, pe care îl dansa în trei sau șase pași. Spunea așa: I start, you follow. Cum era debutul meu la un bal al Curții și toate tinerele românce urmăreau fără niciun pic de bunăvoință startul meu, am fost foarte bucuros pentru că am reușit să o urmez pe principesă în cei șase pași ai ei. Ce-i drept, declarasem regelui că deja făceam parte din ultimul contingent din armata dansatorilor, eram de aproape 20 de ani în serviciul activ și de aceea acum aș fi vrut să trec în corpul privitorilor. Numai că el a replicat imediat: «O să faceți totuși o excepție și o să dansați cu principesa, v-am încorporat deja ca dansator». Trebuie să recunosc că împotriva acestor dese și repetate excepții față de hotărârea mea de a renunța la dans n-am mai protestat niciodată.
Se prea poate ca principele moștenitor să fi avut trăsături de caracter deosebite, date de temeinicia lui nemțească cu care studia anumite discipline precum botanica, zoologia etc., dar îi lipsea orice capacitate de reprezentare. Chiar când se folosea limba germană, era penibil ca într-un cercle să cauți zadarnic o temă de discuție cu el și să-l vezi tăcând stânjenit. Atunci încălcam de fiecare dată eticheta și ofeream eu însumi un subiect de discuție de care principele Ferdinand se agăța bucuros.
Dintre doamnele înaltei societăți, doamnei Simka Lahovari, soția ministrului Afacerilor Străine, despre care am vorbit deja, i se cuvin laurii distincției pentru glumele și buna ei dispoziție, pentru aplombul din conversații și arta unor primiri de o desăvârșită ospitalitate. Avea o ținută încântătoare, pusă în valoare prin toaletele ei de cel mai bun gust, în vreme ce trăsăturile feței nu aveau nimic deosebit și nu se rușina ca prin pudră și ruj să dea o mână de ajutor naturii. Din punctul acesta de vedere se afla înaintea vremurilor ei.
Doamna Marghiloman, născută prințesă Știrbei, făcea parte într-un mod foarte special din atracțiile oferite de înalta societate românească. Extrem de talentată, vioaie și entuziastă, stăpânea toate limbile și literaturile, putea să citeze mai ales din poeții francezi contemporani și se interesa și pentru arta autohtonă. Era mereu în fruntea comitetelor de doamne care ofereau un model țărăncilor și a dat un impuls hotărâtor industriei casnice tradiționale. Nu încape îndoială că era și ea o iredentistă fanatică și îi ura pe unguri. Eu însă îmi impusesem ca regulă să nu discut niciodată despre politică cu doamnele. Deși cu doamna Marghiloman drumețeam pe munte cât era ziua de lungă, iar în anii din urmă am văzut-o deseori la Paris, nu s-a ajuns niciodată la vreo discuție neplăcută. După ce a divorțat de distinsul ei soț, s-a recăsătorit cu Ion I.C. Brătianu, cel care avea să fie vreme îndelungată prim-ministru liberal și cu care m-am revăzut în 1927 la Karlsbad, așadar după mai bine de 32 de ani.
În final, aș vrea să mai amintesc de trei surori și mai ales de cea mai mică dintre ele, doamna Constance Romalo, născută Cantacuzino, o pianistă și o muziciană de mare clasă, de care m-am apropiat datorită interpretărilor noastre comune. De obicei, de mai multe ori pe săptămână, interpretam împreună cu ea sonate sau triouri, unde avea o predilecție pentru dificilele sonate ale lui Brahms. Cele două surori mai mari ale ei erau doamna Sturdza, soția liderului liberal, și doamna Carp, soția liderului junimist, care ne simpatiza atât de mult. Cei doi soți atât de diferiți erau mereu certați din motive politice și nu-și vorbeau. Am asistat la o scenă nemaipomenit de comică în casa soacrei lor comune, unde, la o recepție, cei doi politicieni au sosit pe neașteptate. Au fost imediat împinși departe unul de celălalt în cele mai îndepărtate colțuri ale salonului și încercuiți imediat de un zid viu de rubedenii îngrijorate. Dl P.P. Carp era un aprig cocoș de luptă și, ca o consecință a formației sale germane, uneori foarte abrupt în modul său de exprimare. Când la o serată muzicală la cumnata sa Constance Cantacuzino, căsătorită Romalo, am venit cam târziu, m-am scuzat spunând adevărul că abia acum terminasem o expediție prin curier. P.P. Carp, care mă trata ca pe un vechi prieten, mi-a strigat: «Aș vrea să știu ce prostii erau pe acolo!» M-am pomenit în situația fericită de a-i putea răspunde: «Vă spun imediat. Am raportat pe larg despre declarațiile dvs. privind legea minelor, pe care mi le-ați spus prietenește alaltăieri»”.
Maria era mare iubitoare de libertate de mișcare. De aici practicarea sportului în aer liber, mai ales a călăriei. Călăritul pentru ea nu e un simplu hobby. E o pasiune. E de ajuns să parcurgi paginile memoriilor sale pentru a te convinge de locul pe care-l ocupa călăritul în viața sa. Aproape zilnic ea merge la călărit. Și caii au caracteristicile lor, pe care Maria le consemnează. Au numele lor: Sulin, Zimber, Kaina, Dumbrava, Cerchez, Airship, Gilo, Kundri, Annie, Laurie, Malakadel Bengi, Fowart, Nadejde,Wheatland, Dervish, Sunstone, Figaro, Sunstone, Huridh, Grui-Sânger, Austral sau Kiralif. Sunt animalele cele mai iubite de eroina noastră. Stârnesc cele mai mari satisfacții. Maria are câini. De regulă are șapte sau opt câini. Dar uneori se întîmplă să aibă și doisprezece. Toți cu nume dintre cele mai potrivite. Toți cu pedigriuri dintre cele mai cunoscute atunci în casele princiare ale Europei.
Mamei sale nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă «cu oameni deștepți și sfătoși, și-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că prețuia mai mult pe diplomați și pe oamenii politici decât pe militari, marinari și pe sportsmeni, ceea ce în copilărie, pe urmă ca fată și apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârșire de neînțeles, căci și eu și surorile mele aveam preferință, cu totul feminină, pentru uniforme și pentru omul trăit în aer liber, voinic și pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!».
Maria are talent literar. În memoriile ei ține să consemneze «(…) chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginație și îmi plăcea să spun povești surorilor mele, iar mai târziu copiilor mei. Frumosul juca un mare rol în toate. Frumusețea de orice fel ar fi fost mă atrăgea, atât de limpede vedeam tot ce povesteam, încât făceam pe ascultătorii mei să rătăcească prin locuri pustii, pe vârfuri de munți, pe lungi țărmuri de mare sau prin locuri îngrozitoare, unde se întâlneau cele patru vânturi. Într-o zi mi-a spus fetița mea Elisabeta – mamă, ar trebui să scrii toate astea, ar fi păcat să lași să se șteargă tablouri atât de frumoase, ar trebui să le păstrezi. Ești născută să scrii basme”.
Și ea scrie. Nu numai basme. Prima carte care vede lumina tiparului e Crinul vieții. Apare la București, în 1912, în limba engleză. Cum o citește, Elena Davila Perticari, prietena ei, îi propune s-o traducă în română. Și o și traduce (excelentă traducere). Tipărirea e făcută la Tipografia Socec. În 1913 apare și o ediție la Londra, iar prietena Mariei, dansatoarea americană Loie Fuller, o transpune pe scenă. S-ar putea zice că această primă carte a fost una de succes. O carte dedicată copiilor săi, după cum ne mărturisește autoarea însăși: „o tânără mamă, un artist, povestind o poveste, este cea mai mare bucurie din lume… am scris-o pentru copiii mei ca un prea plin de frumusețe al inimii”. După transpunerile în nemțește ale reginei Elisabeta, aceste prime scrieri sunt traduse și de Al. Tzigara-Samurcaș. Ulterior, își extinde aria scrisului. Descrie un sat, un apus de soare, iubirea pentru țara ei adoptivă:
„Înțelesei – scria regina – cât de adânc sorbisem în mine toate frumusețile ei, toate trăsăturile ei caracteristice, lucrurile ciudate ce deosebesc România și știam că voi fi în stare să le descriu, iar această siguranță mă făcea să mă simt puternică și bogată”. În cartea De la inima mea la a lor scria: „Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare din cei șase copii ce i-am dat e unul din inelele acestui lanț pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma.”
O altă carte, intitulată Țara mea, e scrisă anume pentru „a face cunoscută România și de a face cunoscut sufletul de o melancolie stranie al poporului nostru”. Lecturând cartea și din curiozitate de a citi și altele, Virginia Woolf, în 1934, scrie despre literatura reginei: „Suverana României s-a născut cu pana de scris în mână. Cuvintele sunt vocația ei. E adevărat, nu are habar de regulile jocului. Cuvintele curg și înghit, în cale, orașe întregi. De multe ori ratează efectul scontat. Și, totuși, fiindcă are un surplus de sentimente, fiindcă nu-i este teamă să-și urmeze emoția sau că, încercând să treacă peste obstacole o să cadă, reușește să evoce frumusețea și să transmită fiorul. (…). În ciuda spiritului său viu, nu pretinde nimeni că regina Maria e un fel de Saint Simon sau de Proust. Dar ar fi absurd să negăm faptul că regina Maria și-a câștigat libertatea prin grația scrisului său. Ea nu mai era o regină în cușcă. Călătorește peste tot în lume, liberă, ca orice altă ființă umană, poate să râdă, să facă observații, să spună ce-i trece prin cap. Să fie ceea ce este. Și dacă ea a reușit să evadeze, atunci, datorită ei, am reușit și noi. Regalitatea nu mai e chiar atât de regală”.