Avea plăcerea de a zidi. La Cotroceni a construit o replică a foișorului de la Mănăstirea Horezu, a construit sufrageria și marele salon în stil românesc, terasele înflorite din fața Palatului. Contribuția ei de frumusețe e limpede exprimată în arhitectura Capitalei. La Balcic, realizează frumusețea unui vis… Preia ceea ce îi plăcuse în Corfu și în Cipru, și cu bani proprii ridică o frumusețe de palat, cu splendide terase și grădini, totul îndreptat către mare și către soare. La Bran înconjoară cu mii de flori și cu o splendidă grădină bijuteria de palat primit de la Primăria orașului Brașov, pe care-l transformă pe dinăuntru. Palatul Pelișor de la Sinaia ne apare și azi plin de strălucire, înconjurat din toate părțile de o lumină colorată și de spații care respiră grație dorințelor Mariei. Casa de la Copăceni, la 17 km de Capitală, ridicată în 1877 de către turcul Mazar Pașa (care de fapt era englez, pe numele să adevărat Stefan Lakeman. La plecarea din țară vinde casa lui G. Filipescu. Și acesta o cedează principesei) e transformată de Maria într-o „casă încântătoare, plăcută, intimă, liniștită, o adevărată bucurie”. Aici aduce Maria o bună parte din colecția ei de porțelanuri albastru cu alb ca să stea în bibliotecă, pe un lung raft de cărți. Încăperile erau foarte mari. „Îmi place să stau într-o casă mică, unde sunt în contact direct cu natura, și-mi place de asemenea să fiu înconjurată de pădure, cu lacul în față.” Și, firește, cu multe flori, mulți trandafiri, iriși lângă apă, papaver orientale, nalbe.
Comentează Hannah Pakula: „Oricare era gustul ei curent – bizantin, Renaissance sau Art Nouveau – mediul domestic al reginei a fost întotdeauna teatral”. Și are dreptate, plafonul cu chesoane, pereții ciudați, frizele pictate – toate erau doar elemente de cadru ale unor încăperi pline cu mobile sculptate și aurite, printre care găseai „piei de animale, perne de mătase, rame de tablouri din argint și statuete de jad. Pretutindeni erau grămezi de flori – cel puțin una sau două vaze pe fiecare masă și jardiniere imense pe podea”. Și toți comentatorii fac referire la faimosul „Salon de aur” de la Cotroceni, inspirat după modelul din palatul surorii sale Victoria Melita de la Darmstadt.
Pereții camerei înfățișau tulpini șerpuitoare de crini, o friză cu flori de crin și o floare de măceș, emblemă a stilului Art Nouveau.
Piesele de mobilier erau copiate după mobilele create de arhitectul Baillie Scott, pentru cumnatul său, marele duce Ernst de Hessa, la reședința de la Darmstadt. Între piese, un tron aurit, înalt, bogat ornamentat. Decorația parietală era patinată și aurită. Din acest motiv încăperea a fost numită „salonul de aur”. În plus, în acest spațiu, și așa extrem de aglomerat, au mai fost aduse și obiecte de artă, icoane, sticlărie, tablouri, printre care și un tablou reprezentând-o pe principesa Maria în costum popular românesc și semnat Tini Ruprecht. Regele Carol și regina Elisabeta nu sunt deloc încântați de felul cum arăta acest salon.
„Când pentru prima oară i-am lăsat triumfătoare să intre în camera mea, scrie Maria în articolul publicat într-o revistă americană și intitulat My different homes, figura Maiestăților Lor a fost de studiu și contemplare. Nu le-a plăcut pentru că era prea îndrăzneață, prea diferită de orice văzuseră sau concepuseră vreodată, dar nu s-au putut împiedica să admită că era frumoasă, într-un fel barbar și neconvențional. Era cu certitudine ca o poveste. În acele zile, a crea povești era un mare ajutor, împotriva prea serbedei realități sau lucruri. Mignon a mea, în acele zile, când am adus-o să vadă noua cameră a mamei sale, nu a vrut să intre, deoarece s-a gândit că intră într-un bazin cu apă.” Regina Elisabeta ar fi spus că noua cameră a principesei „este ceva între un templu indian și un decor de basm, atât de frumos…, uimitor de frumos și de original”. Prințesa Ana-Maria Callimachi ezită „între oroare și râs, noua cameră amintind în același timp de o biserică și de o baie turcească”. Principesa Maria se joacă. „Încă mă inspiram din povești și amestecam stilurile. Gândeam că orice îmi este permis atâta timp cât efectul general era armonios și plăcut. În 1904, participă și ea la festivitățile de la Iași cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Descoperă, odată în plus, superba decorație de la Trei Ierarhi și Sf. Nicolae Domnesc, de care se va lăsa influențată în ornamentarea și arhitectura numeroaselor sale construcții. Are o mare apetență în a absorbi influențe care îi plac. Tot la Cotroceni, arhitectul Liman îi sistematizează o splendidă cameră norvegiană, care-i devine foarte dragă, unde scrie cea mai mare parte a romanelor sale și unde-și redactează corespondența și jurnalul. În articolul mai sus citat, My different homes, Maria descria această cameră: „Tavanul era jos, cu grinzi grele, uși grele decorate cu metal. Această cameră era inspirată de casele-fermă norvegiene. Contrar creațiilor mele anterioare, această ciudată cameră era în întregime sobră, lambrisată în lemn de brad, culori liniștite, podeaua era din lemn, foarte întunecată, cu covoare orientale. O vatră uriașă într-un colț și un vechi model de corabie atârnând de tavan. Câteva picturi vechi, o masă din lemn sculptată, cu câteva jaduri pe ea și în centru un bol chinezesc pentru trandafiri, de culoare albastru păun. În spate, o foarte frumoasă pictură Fecioara cu pruncul, un prețios primitiv italian lăsat de tatăl meu. În alt colț, o canapea cu perne în nuanțe diferite, de la auriu la mov și o piele de panteră, pentru a acoperi picioarele. Bineînțeles flori pretutindeni, mai ales în vechile vaze persane, vase de cupru, în rarele vaze venețiene. De asemenea, am pus pe podea boluri pline cu trandafiri, vase înalte cu crini, iriși și bujori. Întotdeauna îmi aranjez singură florile, astfel încât să fie o armonie totală de culori Această curioasă cameră mică maronie aduce o notă nouă gustului meu.”
Un gust niciodată satisfăcut cu adevărat, mereu în căutare și cu bucuria schimbării. Arhitectural îi plac construcțiile mici. În Memorii își motivează gustul: „Principesele și reginele sunt sortite, firește, să trăiască în palate păzite de santinele și polițiști, case mari, cu încăperi multe și poate, tocmai de aceea, visurile mele se îndreptau spre căsuțe de țară, adăposturi ușoare indiene, spre clădiri negândit de puțintele, cu acoperișuri de stuf și împresurate de grădini în care orice feluri de flori ar crește din plin.” Un astfel de adăpost indian sau „coliba maori” a fost realizat în grădina Palatului Cotroceni. „Era – scria regina – încununat cu un acoperiș foarte larg de coceni zdrențuiți, iar în curticica lui de o palmă am sădit căpșuni, trandafiri și mărgăritărel. Aici mi-am făcut obiceiul să mă joc cu copiii, când erau mici. Eram foarte fericiți în bordeiul nostru.”
O căsuță de același gen își construiește la Sinaia. Lecomte du Nouy i-o ridică între brazi și i-o decorează scoțianul Baillie Scott. Maria îi dă numele de Juniperus – Cuibul. Era alcătuită din trei încăperi, un balcon larg și o galerie care se întindea de-a lungul unei laturi, străjuind o mare înălțime. La această priveliște se ajungea prin intermediul unei scări adăpostite într-un turn de lemn, copiat după clopotnițele noastre țărănești, iar între turn și casă a fost construită o punte mobilă care ducea spre înaltul meu refugiu; atunci când a fost terminată, mă aflam într-o fortăreață și puteam sfida lumea de jos.”
„Una dintre odăi era chiar mărișoară; o vopsisem în alb, cu o friză de maci mari roșii. Găsisem și un serviciu de ceai cu maci roșii, care se potrivea de minune cu friza. Din această odaie treceai într-una mult mai mică, zugrăvită într-un verde dulce. Aici adunasem tot felul de lucruri ciudate, precum: olărie verde, vase de aramă și alamă, iar pe pereți atârnasem câteva stampe atrăgătoare. Pe un chaise-longue de pânză întinsesem o învelitoare de o nuanță portocalie ștearsă, încărcată cu o mulțime de perne ruginii. Combinarea culorilor era cât se poate de frumoasă și, bineînțeles, toate încăperile erau ticsite cu flori. Vâlva stârnită de Cuibul Principesei a fost mare și toată lumea voia să-l vadă.” „Își poate cineva închipui ce farmec avea pentru copiii mei această casă ca din basme?”
Firește, „copiii mei erau punctul central al vieții mele”. Camera copiilor era pentru Maria locul cel mai drag, „miezul vieții mele”. Mai mult sau mai putin aceeași la Cotroceni, ea se schimbă la Sinaia, pentru că se schimbă palatul. Inițial a fost Foișor, dar la al patrulea copil, care a fost Nicolae, familia princiară s-a mutat la Pelișor. E darul lui Carol I drept mulțumire pentru că familia se înmulțea. Al patrulea copil, mângâiat de toți cu apelativul Nicky, place tuturor. În orice caz, e favoritul lui Carol I. Era un argint viu, totdeauna în mișcare. Diferit de Carol, care era așezat, serios, ușor de mânuit, cu multă „năzuință” spre învățătură. Iubea armata, îi plăceau uniformele. Era adorat de ofițeri și de trupă. Elisabeta era plină de fantezie, de imaginație, cu plăcerea de a sta singură, iar Mignon era toată zâmbet și blândețe, slăbiciunea Mariei toată viața. Ileana era copilul cuminte „și se născuse cu legea binelui într-însa”, un copil vesel și plin de viață. Ultimul copil, Mircea, se naște în 1913 și devine răsfățatul tuturor. Primii doi copii au fost crescuți de oameni aleși de „vechiul palat”, și Maria nu a încetat să comenteze ce rău a fost făcut. În Povestea… Maria își aduce aminte momente și scene din viața de familie, tablouri din trecut „scăldate în soare, înveselite de glasuri de copii și de tropăitul piciorușelor lor”. Descrie un dejun oferit la Cotroceni, sub pomi, la un început de vară, cu ciripit de păsărele, între flori, cu miros de salcâmi și de liliac mai tîrziu, cu sunet de goarne militare, cu ropotul picioarelor soldaților și mai departe cu corul de la Elena Doamna, totul în lătratul neobosit al câinilor „și cu copiii și câinii care o înconjurau pe mami…”. Sau la Sinaia, în aerul tăios de munte și de brazi, cu poiene pline de flori, cu iarbă care ajungea până la brâul băieților, cu soare peste tot, cu miros de fân proaspăt cosit, zvon de vesele glasuri și ,în depărtare, cu munții înalți. Și apoi plimbări prin pădurile care se întind în jurul Peleșului, al Pelișorului, o rafală de ploaie în raze de soare, strigătele copiilor. Sau la mare, la Constanța, cu vapoare, marinari, strigăt de sirene, zbierete și fumuri din coșurile vapoarelor ce se îndepărtează, cu miros de gudron, de funii, de oameni obosiți, cu steaguri bătute de vânt, zgomot de vâsle, cu tropăit de piciorușe pe puntea vasului „Regele Carol” sau „Traian”, cu chipurile ofițerilor… Sau la Mamaia cu lunga ei plajă, în fâșâitul șoptit al valurilor… Maria scrie pagini superbe despre tot ceea ce putea fi bucuria vieții și a naturii.
Cea mai mare parte a timpului, Maria și-l consumă cu copiii săi. În țară sau în afara ei. Copiii sunt și o carte de vizită în fața opiniei publice românești. Ea este mama moștenitorului tronului și, de fapt, susținătoarea unei întregi curți domnitoare. Monarhia în România era la adăpost de vicisitudinele istoriei. Sau, cel puțin, așa părea în ochii românilor de la începutul veacului al 20-lea.
Maria aduce și un alt element în biografia ei. În al doilea război balcanic intră și România. Cu armata bulgară nu se bate, pentru că bulgarii, înconjurați din toate părțile, cer pace. Și va fi Pacea de la București. România nu se bate cu o armată vrăjmașă, dar se bate cu holera. Și pe acest front, România este complet nepregătită. Câteva din prietenele ei intră în serviciul Crucii Roșii. Între ele și Eliza Brătianu. Maria se pune și ea la dispoziție. În contact cu dr. Ioan Cantacuzino, cu colonel Slătineanu, trece Dunărea și vizitează soldații români de prin spitalele improvizate. Starea lor era jalnică. Însoțită de dna ei de onoare, Mavrodi, de Elena Perticari, pune în mișcare pe toate prietenele ei și îmbunătățește aprovizionarea cu medicamente, îmbărbătează bolnavii, le duce țigări, flori și orice bunătăți găsește. Se împrietenește cu dr. Lupu, cu dr. Cădere. O duce printre bolnavi și pe sora Pucci, colaborează cu Vladimir Ghica, cu Constance Cantacuzino, sora doctorului Cantacuzino. Maria nu se sperie de contaminare, ceea ce impresionează pe toți. Constată ea însăși că „munca mea din lagărul de holerici mă puse deodată în altă lumină în ochii poporului meu”. Energia și curajul ei îl determină pe rege să-și dea permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde erau bolnavii de holeră. Așa își pune în evidență capacitatea organizatorică, însușirea de a alina sufletele celor loviți de boală.
În primăvara lui 1914, Maria face o călătorie în Rusia, la Țarskoe Selo. Invitația i-o face Nicolae al II-lea. Țarul, care avea patru fete, se gândise s-o mărite pe una dintre ele cu Carol, fiul Mariei și al lui Ferdinand de România. Propunerea era măgulitoare, cu atât mai mult cu cât venea din partea Rusiei. Căsătoria urma a se face cu Olga, fata cea mare a țarului. Maria nu era doritoare de realizarea unui astfel de proiect. Din cauza hemofiliei, o boală care era transmisă copiilor lor de către femeile din familia țarului. Maria știa că fiului țarului, moștenitorul tronului rus, boala îi fusese transmisă de mama lui, Alexandra (Alix, cum îi spunea Maria). De boală știa și Wilhelm al II-lea, și îi comunică despre asta Mariei, cu prilejul întâlnirii cu ea în drumul spre Țarskoe Selo. Călătoria o face împreună cu Ferdinand și, firește, împreună cu Carol, care, în acel moment era la Postdam, unde venise împreună cu generalul Perticari (și soția acestuia Elena îi însoțea), pentru un curs de pregătire militară a principelui. La Țarskoe Selo oaspeții se simt bine în compania lui Nicolae al II lea, dar nu se leagă nicio simpatie cu soția sa Alexandra, cu zâmbet silit, fără bunăvoință, care la masă nu gusta din mâncarea servită celorlalți, ci avea feluri gătite special, o mâncare călugărească. Maria studiază pe fiecare dintre fete. Olga nu i se pare frumoasă, pentru că avea fața prea lată și pomeții prea în relief. Era „laide à faire peur”, zice despre ea Elena Perticari, fără menajamente. Tatiana nu era atât de apropiată și semăna la caracter cu mama ei. Marie era mică și durdulie, Anastasia era banală. Carol și Olga n-au arătat nicio dorință de a intra în legături mai apropiate. Maria stă de vorbă cu Ferdinand. Constată că nu va ieși nimic din intenția inițială a ambelor părți. Și, cum o inițiativă trebuia să vină din partea băiatului, Maria provoacă o discuție cu țarina. „Ne învoirăm amândouă că nu putem nici una să facem vreo făgăduială în numele copiilor noștri și că trebuiau ei înșiși să hotărască.” Singurul lucru ce-l puteau face ei, părinții, era să înlesnească ocaziile de a se întâlni. Dar știau, și una, și cealaltă că astfel de ocazii era greu să se ivească. Se va ivi una la 1 iunie 1914, la Constanța. Dar, din nou, Carol și Olga nu manifestă nicio atracție unul pentru celălalt. Și nu se vor mai vedea niciodată. Încă un destin a cărui împlinire n-a fost să fie. Războiul mondial care tocmai începea transformă destinele personale într-unul colectiv.