Contactele pe care Maria le are cu rușii o fac să scrie în Povestea…: „Cred că vom avea neplăceri din partea rușilor. Sunt sigură că așa va fi, acum când suntem atât de slabi, cu armata noastră pe jumătate nimicită, cu trei sferturi din țară cotropită și cu toate bogățiile pierdute… Toate sunt triste, triste, triste”. La 27 noiembrie, se întâlnește cu Brătianu. Încearcă să-l convingă că trebuie să conducă țara cu o mână mai hotărâtă, să nu lase lucrurile să meargă à la derive. „E momentul să-și arate cineva autoritatea.” Ea cere să se dea mână liberă generalului Prezan. Un alt nume care circula atunci e cel al lui N. Mișu, în acel moment ministrul nostru la Londra. Înfrângerile de pe front zdruncină și încrederea Mariei în Brătianu. Barbu Știrbei destramă cu greutate „țesutul de intrigi din jurul reginei”, cum se exprima Duca. Același lucru le cere și lui Massalov, ministrul rus venit pe front, și amiralului francez Fournier. Senzația pe care N. Iorga o are în acele momente, de „țară fără stăpân”, o au mulți. El crede că situația poate fi schimbată, „dacă am fi siguri că rușii se vor bate, dar au s-o facă oare?”. Depindea totul de bunăvoința țarului, așa cum credeau mulți la Iași în acele momente? Nu se știa. Cu toții însă o sfătuiesc pe Maria să nu precupețească niciun efort în a ține legătura cu Casa imperială rusă.
În încercarea de a introduce cât de cât o stare de normalitate, la Iași se vor deschide lucrările parlamentului. În mijlocul dezastrului, un discurs ca acela al lui N. Iorga era menit să salveze ceea ce se mai putea salva din prezent prin intervenția istoriei noastre de atâtea ori glorioase. „Vom fi iarăși ceea ce am fost și încă mai mult decât atât.” Vorbele lui Petru Rareș înălțau sufletele spre o nouă regăsire.
La Iași, Maria își reia vizitele în spitalele cu răniți și bolnavi, împărțind daruri, adresând cuvinte de încurajare, mângâind frunțile suferinzilor. Ea reorganizează Crucea Roșie, procură medicamente, participă direct la îngrijirea răniților. „Când se întorcea seara târziu acasă la Iași, scrie principesa Ileana, partea de jos a rochiei – pe vremea aceea se purtau rochii lungi – era de culoare gri-cenușie, ca și cum ar fi fost praf, dar nu era praf, erau păduchi. Astfel mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie, cu rochia pe ea și se dezbrăca acolo. Toți cei din jur erau înspăimântați și o îndemnau să-și facă injecții ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu nu am timp să fiu bolnavă și, atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că țara are nevoie de mine. În timpul războiului n-a luat niciun medicament preventiv și Dumnezeu într-adevăr a păzit-o.”
Pentru a le încuraja și pe alte femei în activitatea caritabilă pe care o făceau, instituie ordinul „Crucea Regina Maria”, conferit în 1917, 1918. Renunță la un spital propriu, la București, pentru a se ocupa de toate, în acest fel utilitatea ei era mai mare. În același timp, își lărgește sfera de interes. La 4 decembrie 1916, îi cere lui N. Iorga s-o ajute în acțiunea de ridicare a moralului armatei și al publicului. Marele istoric o făcea oricum, dar o susținere regală deschisă cădea bine. Are din nou convorbiri cu I.I.C. Brătianu. „Am fost nevoită să-mi mărturisesc că el era mult mai deștept decât mine, dar va trebui și el să admită că am dreptate în unele lucruri.”
Regina Maria și Regele Ferdinand decorând soldații care au luptat la Mărășești
Regina Maria și Regele Ferdinand decorând soldații care au luptat la Mărășești
Mama ei îi scrie acuzând-o că a introdus țara în război și a adus-o în starea în care se găsea acum, pe trei sferturi ocupată. Maria e surprinsă să vadă o rusoaică, pe mama ei, împotriva propriei sale țări, a Rusiei, și deplânge războiul care a învrăjbit lumea. Îl însoțește pe marele duce George Mihailovici, vărul mamei sale, în vizită în România. Ajută la instalarea unui spital rusesc la Iași. Capătă convingerea că rușii nu erau dispuși să apere România în cazul unei noi ofensive a Centralilor. În această situație, pentru familia regală română nu mai exista decât soluția exilului. S-a discutat chiar despre orașe din Rusia unde s-ar fi putut așeza familia regală: Harkov, Ecaterinoslav, Poltava. „Să fim izgoniți, să fim pribegi, nimic să nu mai fie al nostru, cum ar putea cineva să îndure un asemenea gând? Cum am mai trăi?… Oh, nu! Doamne, nu trebuie să ajungem aici!”.
În decembrie 1916, se discută mult la Iași de o eventuală plecare a Mariei în Rusia pentru a determina o atitudine mai cooperantă a rușilor în război. Ferdinand nu putea pleca, Maria însă o putea face. Sunt invitați I.I.C. Brătianu și Take Ionescu (tocmai se constituise, la 11/24 decembrie, un guvern de coaliție din partidele conduse de cei doi) la o consfătuire. Take Ionescu admite ideea plecării reginei, Brătianu însă nu, pentru că, spunea el, o astfel de vizită nu era potrivită cu demnitatea Coroanei. „Eu declarai că o regină nu-i niciodată umilită și că, de nu mă hotăram la acest pas, ar rămâne veșnic în mine părerea de rău că n-am făcut și ultima sforțare pentru a-mi mântui țara”. După o altă expunere de argumente din partea celor patru prezenți, se cade de acord ca regina să plece. Maria îi trimite lui Ducky, sora ei, o telegramă în care o întreabă dacă vizita la Petrograd ar fi nimerită în acel moment. Ministrul Massalov, aflat încă la Iași, nu s-a declarat prea încântat. Se aude și în România de uciderea lui Rasputin și de ura de la Curtea imperială împotriva împărătesei Alexandra. La 28 decembrie 1916, Massalov confirmă uciderea lui Rasputin. Tot el o informează pe regină că pentru eventuala pribegire în Rusia, Cherson, un oraș la Marea Neagră, ar fi locul cel mai potrivit. Și regina e de acord, pentru că e aproape. În aceeași zi sosește și răspunsul lui Ducky. Sfatul ei este să nu se facă în acel moment călătoria în Rusia, din cauza situației încordate de la Curtea imperială. În Rusia pleacă Brătianu și principele Carol. Reînvie în aceste împrejurări proiectul de căsătorie dintre Carol și fiica cea mai mare a țarului.
Între timp, iarna devine tot mai aspră. „În toate părțile zăpadă și iar zăpadă: cerul alb, pământul alb, fără început și fără început. O albă deznădejde.” Și lipsesc lemnele, mai ales pentru spitale. Regina Maria adună la ea mai mulți miniștri (vin Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Dimitrie Greceanu, I.G. Duca și Alecu Constantinescu) și pe generalul Prezan. Împreună fac un plan de ieșire din greaua situație. Inițiativa Mariei era justificată de starea jalnică în care se găseau răniții prin spitale în iarna cumplită ce se coborâse peste Moldova. Ea propune contopirea serviciilor sanitare civile și militare într-unul singur, a cărui direcție să fie încredințată doctorului I. Cantacuzino. Alecu Constantinescu se opune pentru că I. Cantacuzino n-avea spirit practic, susține el. Propunerea reginei e luată în considerație. De fapt, regina voia mai mult: „Ceea ce îmi îngreuna munca și uneori mă copleșea, scrie ea, era faptul că n-aveam depline puteri; dreptul meu era să încerc să vin în ajutor, să propun, să dau idei, să conving, să împing spre o unitate de acțiune, însă adevăratul drept de a porunci nu era al meu”. Pare a fi o încercare a Mariei de a-și găsi un loc mai bun în structura de putere. Ea nu era cu totul străină de agitația pe care o stârneau la Palat Chrisoveloni, Symka Lahovari, Maruca Cantacuzino și mareșalul Curții, Henri Catargi. Ea merge la Bârlad și discută cu regele. Tot ce reușește este, până la urmă, o mai bună colaborare între armată și guvern. Îi place generalul Averescu, dintre generalii români. Îi place pentru că are o înfățișare netăgăduit stăpânitoare, pentru că știe ce vrea, pentru că are fire de conducător.
Izbutește, până la urmă, să-l impună pe dr. Cantacuzino în fruntea sistemului sănătății. La 30 ianuarie 1917, el preia noua funcție de director general al Sănătății. Prin măsurile luate de el, tifosul exantematic nu se mai extinde. Dar victimele sale au fost extrem de numeroase: „Căruțele cărau zilnic cadavrele încărcate claie peste grămadă, își amintește Nichifor Crainic. Unii mureau de groază, numai ce li se spunea numele bolii”. „Morții n-aveau nici cei patru păreți de scânduri întregi și din sicriele hurducate pe străzile încremenite de ger ieșeau mirosuri de putreziciune care amețeau”, își amintește și N. Iorga. Și mai dramatică e imaginea lăsată de principesa Ileana, care n-avea pe atunci decât 7 ani: „Ani de-a rândul am văzut în coșmare «procesiunea» funerară pe care de atâtea ori am văzut-o pe când eram copil în Iași: calul costeliv trăgând o căruță obișnuită, în care fuseseră stivuite cadavre. În partea din față a căruței era așezată o scândură groasă, formând astfel o banchetă pe care stătea, alături de vizitiu, un preot în odăjdiile lui și un soldat trompetist. Într-o zi, când căruța a trecut prin dreptul geamului nostru, m-am uitat la ea, întrebându-mă cum putea un biet animal slăbănog să tragă după el o încărcătură așa de grea. Dar deodată calul s-a oprit și s-a prăbușit mort între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea căruței și cadavrele goale din ea s-au răspândit țepene pe stradă”.
Pretutindeni vede o situație dramatică. Și dramatismul e accentuat de prezența rușilor. Asprimea iernii pune și mai tare în evidență lipsa hranei. Armata rusă trebuia hrănită. Dar transporturile erau încete și neîndestulătoare. Așa că rușii pun mâna pe tot ce se putea cumpăra. Țăranii vindeau tot ce aveau. „Ca ploaia de lăcuste de pe vremuri, acești ruși năpădeau Moldova. Bine hrăniți, îmbrăcați în haine pământii, înaintau încet, cu pas potolit, pustiind totul în calea lor.” Armata română se reface în condiții deosebit de grele, de foame, frig, mizerie și boală. Paginile pe care Maria le dedică lunilor de iarnă din 1917 sunt de un realism sfâșietor. Ea nu încetează să acuze lipsa unei conduceri destoinice și a unei îndrumări sistematice. „Românii sunt însă mai mult sau mai puțin fataliști; ei își închipuie întotdeauna că Dumnezeu, ori soarta, ori norocul are să se ivească în ceasul din urmă și are să-i mântuie! Dar eu, cu obârșia mea englezească, am drept deviză: Ajută-te singur și Dumnezeu îți va ajuta.”
Dar observă cât de murdar, plin de zăpadă, necurățat e orașul Iași. Și primarul n-are nici oameni, nici cai, nici mașini, nici trăsuri. Au fost rechiziționate toate de armată. Ce se mai alegea, în aceste condiții, din deviza britanică?