Toate acestea nu mai contează când regele Carol I moare. „Pelișorul luminat părea înfățișarea plină de nădejde a viitorului. Doar ceasornicul Castelului suna la fiecare sfert nepăsător, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Amintea că vremea trece și că toți vom fi țărână în curând.” În noaptea de 9 spre 10 octombrie, Ferdinand era la Cotroceni. Maria era la Mogoșoaia, la Martha Bibescu. Hotărâse să rămână acolo peste noapte. Acolo, „dis-de-dimineață, mă cheamă la telefon prințul Știrbei ca să-mi spună că sunt regină.”. Chinul Mariei lua sfârșit. Recunoaște că a trăit atunci „una dintre emoțiile cele mai zguduitoare și covârșitoare din viața mea”. Ea știa, și știau și cei din jur, că rolul ei va fi foarte mare în timpul ce venea, pentru că Ferdinand era așa cum era. În primul rând, era indecis. Arăta prea multă încetineală în a lua o decizie. Și atunci ei avea să-i revină rostul important de a determina să se întâmple ceea ce trebuia să se întâmple. Ferdinand era, desigur, ca orice prinț german, partizan al legii salice și nu recunoștea pe față însușirile unei femei. Și Maria știa asta, după cum știa însă și că poate influența sau determina totdeauna decizia soțului ei. „Era nevoie de multă dibăcie, scrie ea. Trebuia să fiu ca un medic al sufletului lui, să-l pregătesc încetul cu încetul, să dau putere voinței lui, să-i întăresc firea, să-i netezesc calea, și la aceasta nu puteam ajunge decât fiind necontenit de strajă și pregătită pentru orice primejdie. Am avut în viață multe lucruri grele de înfăptuit, dar acesta a fost poate cel mai greu.” Împrejurările, deci, făcuseră în așa fel încât Maria, regina, să fie amestecată în toate, mai aproape decât sunt de obicei reginele. „Se socotise că umerii mei sunt destul de puternici pentru a purta unele greutăți și inima mea fusese socotită destul de largă pentru a cuprinde vitejia de care era nevoie; așa încât nu eram ținută departe de miezul lucrurilor; de câte ori se simțea sprijinul sau ajutorul meu.
Maria își arată limpede atitudinea de la început, de la cuvântul pe care-l ține în Parlament soțul ei Ferdinand, la 28 septembrie 1914, ea fiind prezentă, împreună cu prințul moștenitor Carol. Cuvântul e redactat de I.I.C. Brătianu, Barbu Știrbei și Victor Antonescu. „Când a vorbit regele și a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir.” Unii au început să strige: Trăiască regele! Alții: Trăiască regina!, Regina Maria! Ea era în spatele soțului ei, cu fața acoperită cu un voal negru (doliu după Carol I). Este momentul în care, cu o energică mișcare, ea își dă voalul la o parte. Ce gândea Maria făcând acest gest? „Eram regină! Regina unui popor care învățase să mă cunoască cu timpul. Regină în momentul în care toată Europa era un rug ale cărui flăcări ne atingeau deja frontierele. Eram regină! O nouă pagină amenințătoare se deschidea în fața mea… încărcată de amenințări necunoscute.” Pentru cei mai mulți, noii suverani erau prea puțin cunoscuți. Sau doar atât cum apare Ferdinand caracterizat de regina Maria, drept „cel mai credincios urmaș al unchiului său, cel mai răbdător și cel mai ascultător moștenitor al lui, dar era pentru poporul lui o carte închisă, nimeni nu știa ce simțea”. Dezvelindu-și chipul, Maria parcă ar fi dorit să spună: Iată, aceasta sunt!
Și regele Ferdinand își arată chipul în momentul depunerii jurământului, dar în alt fel decât o face Maria: „Glasul i se frânse în timp ce citea primul său mesaj adresat Camerelor reunite, națiunii. Toți deputații, toți senatorii, toți miniștrii, toți generalii, mulțimea, în picioare, l-au auzit plângând în hohote… Pierdută în mulțime, am asistat în ziua aceea la spectacolul tragic al acestui german care jura să urmeze o credință care nu era a lui, voința unui popor care nu era poporul său”.
Cu noii suverani se schimbă atmosfera de la Curtea regală. Se micșorează considerabil distanța dintre suveran și colaboratorii săi. Relațiile interumane devin mai active. Distanța dintre suveran și omul de rând dispare. „Suveranitatea olimpiană lasă locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ți se întinde o mână întreagă, care zguduie cu frenezie brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o glumă, un râs deschis.”
În timpul neutralității, Maria crede că nouă zecimi din țară era de partea Aliaților. Dar în cei 10% rămași erau și figuri politice însemnate, credincioși ai soțului ei, între care se afla și P.P. Carp. Firește, ei știau de realitatea existentă în familia noului rege și voiau cu orice mijloace s-o cucerească pe regină. De aici insistențele ministrului austro-ungar, contele Otto Czernin, pe lângă Maria. Și ale lui von dem Bussche, ministrul german. Regina rezistă tuturor ofensivelor diplomatice, susținându-se, după cum ne-o și spune, pe două convingeri: încrederea în Anglia, fiind sigură că ultima bătălie va fi câștigată de aceasta, și reușita idealului unirii tuturor românilor, nutrit de tot poporul român. Ea se confundă cu destinul acestui popor. Pentru ea tot ceea ce este românesc e și al ei, e „al nostru”, iar „acasă” e în România. Nu are nicio ezitare în exprimare, dovadă clară de siguranță a opțiunilor. Maria își descoperă treptat pasiunea pentru jocul politic și are tot mai evident dorința de a participa la luarea deciziilor. N-a avut-o cât a trăit Carol I; acesta nelăsând din mână fragmente ale puterii sale. O are sub Ferdinand, timiditatea acestuia încurajând orice imixtiune din parte-i. Regina Maria are relații cu toți oamenii politici, e apropiată de mai toți diplomații străini acreditați la București, e în contact cu lumea politică europeană. Adăugăm la aceste calități încă una, esențială, are știința dialogului, stăpânește arta conversației. E o femeie de lume, totdeauna foarte bine informată. În aceste condiții nu surprinde faptul că Maria se implică direct în viața politică, discută cu regele toate chestiunile mai mult sau mai puțin importante, primește miniștri, diplomați, oameni politici sau de cultură și artă, ține discursuri, participă la festivități, are inițiative, exprimă puncte de vedere. Cercul puterii sub domnia lui Ferdinand e format din regina Maria, Barbu Știrbei, administratorul Domeniilor Regale, și I.I.C. Brătianu, primul ministru al României. Practic nimic nu se înfăptuiește sub această domnie fără acordul celor patru sau fără știința lor. În ceea ce o privește, Maria însăși se consideră ca fiind colaboratoarea principală a lui Ferdinand. „Avea ajutoare eficiente și devotate, scrie ea în 1919, înainte de plecarea la Paris și Londra, dar sarcinile lui erau extenuante, iar eu eram singura persoană cu care putea să discute orice, fără opreliști; cu mine nu avea nevoie să fie atent și cu tact. Câteodată îl iritam, dar eram de încredere, dificultățile nu mă doborau; pe lângă acestea aveam un nesfârșit umor și eram plină de energie, o calitate care nu poate fi ignorată în timpuri de presiune și dezorientare.”
Ca regină, Maria are lângă ea un corp întreg de doamne de onoare (ale reginei și ale Palatului): Maruka Cantacuzino, Cella Delavrancea, doamnele Dissescu, Haret, Canano, Antonescu, Mimi Racotă, Bellin, Ordiscal, două doamne franțuzoaice, lady Barclay, dna Catargi, Julie Ghica, două doamne de la legația rusă: prințesa Gagarin, dna Tatarinov.
În anii neutralității nu mai pleacă la rudele ei din afara țării. Ține doar legătura cu mama ei, rămasă în Germania, și cu sora ei, căsătorită la Sankt Petersburg (din 1914 Petrograd). Copiii stăteau mai mult la Sinaia. Singurul membru al familiei care vine să-i vadă e cumnatul Mariei, Ernie, prinț de Hohenlohe, soțul surorii ei Sandra, care se deplasa în misiuni diplomatice la Istanbul. Nu mai pot merge cu toții prin Europa, așa că, împreună cu copiii, Maria face multe excursii prin țară. Cel mai adesea preumblările lor sunt aranjate de Alecu Constantinescu, ministrul liberal „mic, gras, jovial și șiret”, cum îl numea regina Maria, uluită de capacitatea lui de a se descurca în toate împrejurările, de a ieși din orice încurcătură. „Ca tovarăș de călătorie era încântător și plin de haz și totodată un organizator fără seamăn. Îi plăcea să-i meargă toate în plin: hrană bună, ospătare bună; mai avea și calitatea de a trece cu vederea latura neplăcută a vieții. Și fiicele mele și eu petreceam de minune în aceste scurte călătorii, în timpul cărora ne opream în locuri până atunci necunoscute. Pretutindeni eram primite cu nespus entuziasm și aceste numeroase colindări în mijlocul poporului meu erau pentru mine de mare preț.”