Mariei nu-i place neutralitatea. „Nu puteam suferi să trăiesc în neîncetate tăinuiri și viclenii diplomatice. Totdeauna îmi displăcuseră prefăcătoria și lucrurile în doi peri. Neutralitatea ne silea să chibzuim cu băgare de seamă orice cuvânt scoteam, orice părere mărturiseam. Nu eram pe față dușmanii nimănui, dar de bună seamă nu eram nici prietenii nimănui”. Curentul filoantantist câștigă un aliat important în persoana reginei Maria. Mai întâi, ea distruge în mintea lui Ferdinand convingerea acestuia că Germania este de neînfrânt.
La sfârșitul lui ianuarie 1915, Ferdinand trimite o scrisoare împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea. O scrisoare în foarte mare măsură redactată de Maria. Scrisoarea lămurea situația în care se găsea regele român. El trebuia să fie una cu poporul său, care cerea, hotărât, dezrobirea românilor de sub dominația maghiară. Și dacă poporul acesta ar face o mișcare în acest sens, el, regele, nu-l va putea opri, cu toată vechea sa lealitate față de Germania. Scrisoarea nu punea în discuție sentimentele personale ale regelui. Anume el punea totul pe seama poporului român. În plus, trimitea la o eventuală beligeranță a Italiei, în sensul că dacă ea ar fi avut loc, cu atât mai greu ar fi fost de reținut românii în dorințele lor legitime de unire.
Scrisoarea lui Ferdinand nu e luată în serios de împăratul german, care nici nu răspunde. Ea arăta doar cât de greu era pentru regele României să găsească un modus vivendi între poziția de fost aliat al Puterilor Centrale și aceea de viitor adversar al acestora. Inițiativa aceasta venea exact la un an de la una similară, cu care venise la Berlin generalul Perticari. Venise în calitatea sa de perceptor al principelui Carol și însoțitor al acestuia la Postdam. La o întâlnire, la Legația României la Berlin, organizată la 13/26 ianuarie de dna Beldiman, soția ministrului nostru în Germania, Perticari îi declară contelui Jakov ceea ce regele Carol îl mandatase să-i declare: „Situația românilor din Transilvania nu poate să dureze”. „ – Noi facem tot ceea ce putem, i-ar fi răspuns Jakov, dar Tisza e prea maghiar și se obține prea puțin de la el”. – „Ei bine, trebuie multă atenție, românii de pe cele două părți ale Carpaților sunt la capătul răbdării, va trebui să vă găsiți singuri în fața slavismului, căci armata noastră nu va fi alături de Austria dacă lucrurile vor merge la fel în Ungaria.”
Prin regina Maria se sporesc legăturile cu Antanta. I.I.C. Brătianu cere neîncetat sprijinul reginei în a dezvolta o relație sau susține un demers. Maria e informată asupra discuțiilor cu Italia. I.I.C. Brătianu voia să mențină activă relația monarhică româno-italiană. Și fusese menținută. De aceea, Maria va fi și ea foarte surprinsă când află că la 26 aprilie 1915, la Londra, Italia semnează aderarea, obligându-se ca peste o lună să înceapă războiul împotriva fostului său aliat, Austro-Ungaria.
Dar nu era Italia legată în acțiunile ei diplomatice și de România? Nu semnase oare Fasciotti, ministrul ei la București, o convenție cu guvernul român în august 1914, în virtutea căreia ambele țări se angajau să nu întreprindă nicio acțiune fără o comună înțelegere? Și atunci de ce Italia nu numai că tratase singură cu Antanta, dar nici măcar nu informase guvernul român? Sunt întrebări pe care Brătianu i le pune lui Fasciotti la 16 aprilie, atunci când află că intrarea Italiei este iminentă. E drept că erau puse cu tonul cel mai politicos din lume. Dar, în fapt, politețea ascundea amărăciunea. Căci într-un fel putea vorbi guvernul român Antantei într-o strânsă înțelegere cu o putere europeană, și în alt fel lăsat singur. Se putea presupune, nu fără temei, că în primul caz ar fi putut obține mai ușor acceptarea revendicărilor sale ca preț al participării la război. Mărturii reciproce de prietenie dintre români și italieni fuseseră numeroase și convingătoare. Până la un moment dat nu lipsiseră nici contactele oficiale. Când austro-germanii au concentrat trupe în Transilvania, guvernul român a cerut concursul Italiei pentru a îndepărta o invazie. Miniștrii Italiei și României au intervenit în același timp la Berlin și au cerut asigurări că România nu va fi atacată. I.I.C. Brătianu contribuise direct la angajarea tratativelor Italiei cu Antanta, la Londra, și nu în altă parte. Aceasta pentru a evita pronunțata rezervă a Rusiei țariste, care nu vedea deloc cu ochi buni o Italie învingătoare, o forță de natură să-i contrabalanseze influența în Balcani. I.I.C. Brătianu intervenise prin N. Mișu, ministrul de la Londra, pe lângă Edward Grey, ca ministrul englez să preia el conducerea tratativelor cu Italia.5 Dar apoi contactele româno-italiene au încetat, pentru ca, în aprilie, guvernul român să fie pus în fața faptului împlinit. Abia atunci italienii îi invită pe români să-i imite. Ba încă depun insistență. Tittoni îi spunea lui Barrere, inteligentul diplomat francez la Roma, la 30 aprilie, că, după ce a căzut de acord cu regele, cu prim-ministrul Salandra și cu Soninno, ministrul de externe, el consideră – și era avizul întregului guvern italian – că „orice întârziere a intervenției române trebuie să fie evitată cu orice preț și că ea este atât de importantă grație efectelor sale directe și indirecte în scurtarea războiului, încât merită să nu se târguiască sacrificiile destinate a o asigura”. Adică până acum guvernul italian nu-și dăduse seama cât de importantă era atragerea României și avea dintr-o dată o revelație? Abia acum constată că în condițiile militare de atunci intervenția Italiei avea infinit mai mare efect dacă era susținută și de un atac contra Austro-Ungariei dinspre granițele răsăritene ale acesteia, completându-l pe cel rus? Este posibil, dar România nu putea să fie un simplu instrument al altora. Pentru guvernul român a devenit limpede un fapt de care va ține seama în tratativele sale următoare: că Italia nu putea fi pentru România un „reazim diplomatic serios și sigur”.