„Cât de minunată e puterea amintirii!”, exclamă Maria, regina României, în Povestea vieții mele, cartea ei de evocare a anilor săi tineri. Din puterea aceasta a amintirii reînviau imaginile vieții ei, imagini ce retrăiau locuri, chipuri omenești, cuvinte rostite, gânduri gândite, visuri, frumuseți, încântare. Tot ce s-ar putea chema vraja a ceea ce fusese. „Într-o zi descoperii că pot să descriu, să zugrăvesc un peisaj, un sat, un apus de soare, un drum prăfuit și că puteam ușor trezi viziunea oricărui loc precum și a oamenilor obișnuiți și a oricărui lucru pitoresc și ademenitor. Simțeam atmosfera, durerea, precum și tot ce se ascunde sub aparența văzută de ochii noștri; toate le simțeam și pe când scriam îmi dădeam seama că acest dar îmi venise treptat-treptat din pricina iubirii mele tot mai mari pentru țara mea adoptivă. Înțelesei cât de adânc sorbisem în mine toate frumusețile ei, toate trăsăturile ei caracteristice, lucrurile ciudate ce deosebesc România și știam că voi fi în stare într-o zi să le descriu, iar această siguranță mă făcea să mă simt puternică și bogată.”
Senzația aceasta nu o are doar Maria, principesa și regina României. O avem și noi, cei care îi urmărim peste timp pașii făcuți de ea în istorie. Ea își retrăiește viața scriind și repovestind, noi ne alăturăm ei, încercând să știm cât mai multe din ceea ce a făcut un personaj istoric la întâlnirea faptelor de istorie cu rememorarea istoriei. Scrisul Mariei ne îndeamnă s-o facem. Un scris care are forță, care intră în curgerea vieții. Istoricul e ajutat să-și facă meseria pentru că, într-un astfel de caz, cum e acesta, personajul despre care povestim îți spune el ce se întâmplă în poveste. Este marele avantaj al unei scrieri biografice astfel susținută de izvoare. De ce nu lasă istoricul ca povestea unui om să fie povestită de el însuși? O lasă. Dar o și ajută să vină mai ușor spre înțelegerea noastră. Pentru că generațiile care se succed preiau altfel întâmplările trecute decât au fost ele povestite de povestitor. Gândul ce-l gândim despre el, despre tine, despre noi e diferit de la o generație la alta. Așadar, vă propunem să repovestim o poveste, povestea Mariei. În 1928 recomanda Academiei Române premierea romanului La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu. Îi plăcuse talentul scriitorului român în a evoca o atmosferă a copilăriei și a adolescenței. Nu evoca faptele, ci trăirea care le dăduse naștere și le însoțise. Aceasta vrea să facă și regina noastră în Povestea vieții ei.
„Despre nicio viață, scrie Maria, nu se poate vorbi fără a pomeni de copilărie și de tinerețe, care sunt marile făuritoare ale caracterului; și copilăria mea a fost o copilărie fericită, de care mi-e drag să-mi amintesc.” Și Maria își amintește. Își amintește de Eastwell, din Kent, unde se născuse în 1875, într-o casă mare de piatră cenușie, într-un imens parc englezesc, cu pajiști largi de iarbă și vaste zări unduite. Aici se născuseră ea, fratele ei mai mare, Albert și sora ei mică, Beatrice (celelalte surori, Victoria Melita și Alexandra Victoria se născuseră în Malta și la Coburg). Era al doilea copil la părinți. Mama sa, Maria Alexandrovna, era singura fiică a țarului Alexandru al II lea al Rusiei. Se căsătorise în 1873 cu Alfred, duce de Edinburgh. Dar, ne spune fiica ei, rămăsese toată viața o rusoaică. „Mama își iubea din inimă pământul natal și niciodată nu s-a simțit deplin fericită în Anglia, cu toate că avut acolo mulți prieteni scumpi.” Și cu toate că avea cei patru copii în Anglia și un soț și o viață trăită cu ei. „În fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care-l iubește omul cu patimă.” Aceasta ar fi, într-un fel, imaginea mamelor exportate sau importate, depinde unde te afli. Gândesc altfel decât copiii lor. De aceea fiecare generație trebuie să fie îngăduitoare față de aceea care a precedat-o, părinții față de copii și copiii față de părinți. Părerea Mariei e că într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge. Un lung șir de străbuni sunt părtași la făurirea copilului pe care orice mamă îl consideră al ei, dar el nu este niciodată doar al ei.
Dacă e să facem o comparație între o regină, cum a fost Elisabeta, soția lui Carol I și Maria, regina în devenire, ne punem și noi întrebarea: Cine erau Elisabeta și Maria înainte de a veni în România? O întrebare pe care și-o pun la 1900 mai ales calendarele, al căror numar începe să sporească și în publicistica românească; lecturi ușoare, de zile de sărbătoare. Subiectul era gustat de cititori. Chiar prea multe ei nu aveau de aflat. „Până a se căsători, părinții mei nu s-au cunoscut, scria Elisabeta în amintirile sale publicate sub titlul Colțul penaților mei. Ca atare eu nu sunt copilul lăudatei iubiri, ci al datoriei.” A avut și nenorocul de a avea doi părinți bolnavi, tatăl de tuberculoză și mama mai mulți ani condamnată să umble într- un cărucior. În plus, unul din frații ei, Otto, va muri la 12 ani. Elisabeta a înțeles de timpuriu omenescul.
Nici părinții Mariei nu s-au luat din dragoste. S-au căsătorit la 23 ianuarie 1874, adică atunci când regina Victoria a Marii Britanii, căreia tare îi mai plăcea să aranjeze matrimoniile princiare, a hotărât ca ducele Alfred de Edinburgh, cel de-al patrulea copil al ei, să se căsătorească cu Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea. O alianță între un protestant și o ortodoxă! O căsnicie cu patru copii.
Copilăriile celor două principese au fost diferite: o aspră pregătire pentru asumarea realității, în cazul Elisabetei, cu lumea basmului interzisă, dimpotrivă, „copilărie fericită, fără griji, copilăria unor oameni bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții”, în cazul Mariei, după cum ne-o spune ea însăși. O viață cu peregrinări de la Eastwell Park, în comitatul Kent, în timpul sezonului de vânătoare și al Crăciunului, la Clarence House, la Londra, în sezonul monden, la Osborne Cottage, în insula Wight, în timpul verii. Manifestările de afecțiune exterioare nu erau îngăduite în castelul de la Neuwied și astfel de manifestări Elisabeta le reversa asupra păpușilor și pernei pe care dormea. La Neuwied, obiceiul era să nu se piardă nicio oră fără să se facă ceva folositor, nicio zi fără o ocupație serioasă, pretutindeni exemplul muncii, mereu sfaturi, lecții și învățare. În plus, o educație religioasă serioasă. Cu treziri la șase dimineața, citit și comentat versete.
Maria nu s-a confruntat cu această aspră educație. Missy, cum i se zicea, crește în toată libertatea. Mai târziu Maria scria despre mama ei: „Mama mea a fost mai degrabă o femeie inteligentă, puternică, rațională. Autocrată ca suflet, dar democrată ca gust. I-a plăcut să trăiască în simplitate, dar fără îndoială că a fost mai mult aristocrată decât orgolioasă. Era totodată ceva care mocnea sub aparența ordonată, se împotrivea ușor ordinii stabilite a societății. Moralizatoare, gânditoare, o extraordinară luptătoare pentru virtute și datorie, dar, în general, un spirit original.” Mama ei iubea copiii cu patimă. „Întreaga-i viață era dăruită lor. Dar nu se considera tovarășa lor, pentru că nu admitea amestecul între generații. Ea întruchipa autoritatea și totodată dragostea-suverană, stăpână în căminul ei, aceea care ține sceptrul și te face să simți că puterea asupra binelui și a răului este a ei.” Fiicei țarului nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă „cu oameni deștepți și sfătoși, și-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că prețuia mai mult pe diplomați și pe oamenii politici decât pe militari, marinari și pe sportsmeni – ceea ce în copilărie, pe urmă ca fată și apoi ca femeie tânără, mi se părea cu desăvârșire de neînțeles, căci și eu și surorile mele aveam preferință, cu totul feminină, pentru uniforme și pentru omul trăit în aer liber, voinic și pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!”
Ducele Alfred, tatăl Mariei, pasionat marinar, era mai mult plecat, „era întrucâtva străin pentru noi”, un bărbat „frumos, pârlit de soare, cu ochii albaștri”. Așa că „mama era marea realitate a vieții noastre”. Și pentru mama Mariei, copilăria era libertatea, cât mai mare libertate în aer liber, „ferită cu abilitate de implicațiile politice și dinastice ale rangului său”, cum delicat și adevărat scrie Ștefania Dinu, într-un încântător portret pe care îl face Mariei. Crescută astfel, n-avea nicio pregătire pentru rolul pe care i-l pregăteau monarhii și oamenii politici. Dar… nu a suferit prea tare din această pricină. În 1924, vizitând din nou Malta, o vede pe mama ei „în fiecare colțișor. Îmi amintesc mirosul din camerele ei, vocea sa care răsuna în ele, am văzut-o plimbându-se prin grădini, bucurându-se de soare și culegând violete… Dumnezeu să binecuvânteze amintirea sa, draga, iubita Mama, care ne-a făcut copilăria atît de frumoasă.”
De la cinci ani simte o mare dragoste pentru hainele frumoase (o văzuse pe prințesa de Wales, pe Alix). Totdeauna va cauta să se îmbrace cât mai frumos posibil și ținând seama de moda momentului. Va iubi totdeauna frumosul. Sub orice formă se manifesta acesta. Frumosul „trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână”. Tot ce era frumos o atrage, fie că era un bărbat, o femeie, o floare, o casă, un cal, o priveliște a naturii, o zugrăveală. Știe să guste frumosul. Nu e întâmplător că toată viața a iubit florile, casele, a fost încântată să le aranjeze, să le dea viață, să se bucure.
Din copilăria ei își amintește miresmele de frunze veștede, de cedru, de toporași, de curpeni, de dafin… Parcurile englezești ca acela de la Eastwell House îi dezvoltă imaginația. Căsuța perelor și a merelor, a fructelor așezate în șiruri verzi, roșii, galbene, sărbătorile Crăciunului… toate îi rămân foarte vii în amintire. La fel și bunica- regină, cum o numeau copiii pe regina Victoria, pentru a o deosebi de bunica-împărăteasă, mama mamei ei, de la curtea aristocratică a țarului. O vede mereu în amintire pe regina Victoria, cu rochiile ei de mătase neagră ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă. Dacă se gândește simte tăcerea din jurul ușii mamei mari, unde toți călcau cu evlavie, parcă se apropiau de taina vreunui sanctuar. Amintirile sunt legate de castelele de la Windsor, Osborne și Balmoral. Mai ales de la Osborne, care însemna pentru copii vacanța de vară, marea și plaja, scoicile de toate culorile, breackul, splendidele terase din fața castelului, extazul pricinuit de flori, care au fost pentru Maria, marea bucurie a vieții ei.
În scrisul ei, amintindu-și de ceva anume dă peste altceva. Peste caii de la Osborne, peste primulele de la Devonport, peste cutiile cu bomboane venite din Rusia, peste prăjiturile de la Kalenberg, peste pălăriile mamei sale. N-a uitat toată viața arta conversației pe care o practica cu mare talent mama sa. Ca regină îi va folosi foarte mult. Pentru că trebuia să zâmbească mereu, trebuia să nu refuze ceva când era în vizită din bunătățile ce i se puneau în față: „Dar dacă nu sunt bune, mama? Faci exact ca și când ar fi bune. Dar dacă te fac să-ți vină rău? Atunci lasă să-ți fie rău, draga mea, dar așteaptă până ajungi acasă. Ar fi o mare ofensă să-ți vină rău chiar acolo!”
Mama ei vorbea perfect englezește, dar prefera franceza. Credea că franceza era mai elegantă, că, de pildă, o scrisoare frumoasă nu putea fi scrisă decât în franceză.
Copiii sunt crescuți în religia anglicană, dar mama lor era ortodoxă și acest fapt creează și el învăluiri misterioase ale realității. „Pentru mama, faptul că eram protestanți a fost o durere care a dăinuit cât și viața ei.” În familie nu se discutau niciodată probleme de religie. Tocmai pentru că Dumnezeu era diferit. „Nici eu, nici copiii mei n-am simțit, în discutarea chestiunilor religioase, sfiala ce se ivea între mama și mine, căci copiii de astăzi se destăinuiesc mai ușor părinților lor.” Altă dată, Maria credea că în vremea ei, spre deosebire de aceea a mamei sale, vorbim prea deschis cu copiii noștri și îi lăsăm să aibă propriile lor idei, fără a ne întări, în relașia cu ei, drepturile noastre de mai bătrâni. Cauza ar fi că părinți nu mai îmbătrânesc atât de repede și astfel se simt timp mai îndelungat în chiar miezul lucrurilor. Discuție fără sfârșit.