Educația pe care o primește Maria la Coburg nu e una de excepție. E una normală pentru o principesă la sfîrșitul a ceea ce s-a numit La belle epoque.   

Mai târziu Maria scria despre mama ei: „Mama mea a fost mai degrabă o femeie inteligentă, puternică, rațională. Autocrată ca suflet, dar democrată ca gust. I-a plăcut să trăiască în simplitate, dar fără îndoială că a fost mai mult aristocrată decât orgolioasă. Era totodată ceva care mocnea sub aparența ordonată, se împotrivea ușor ordinii stabilite a societății. Moralizatoare, gânditoare, o extraordinară luptătoare pentru virtute și datorie, dar, în general, un spirit original”.  Mama ei iubea copiii cu patimă. „Întreaga-i viață era dăruită lor. Dar nu se considera tovarășa lor, pentru că nu admitea amestecul între generații. Ea întruchipa autoritatea și totodată dragostea – suverana, stăpâna în căminul ei, aceea ca ține sceptrul și te face să simți că puterea asupra binelui și a răului este a ei.”  Fiicei țarului nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă  „cu oameni deștepți și sfătoși, și-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că prețuia mai mult pe diplomați și pe oamenii politici decât pe militari, marinari și pe sportsmeni – ceea ce în  copilărie, pe urmă ca fată și apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârșire de neînțeles, căci și eu și surorile mele aveam preferința, cu totul feminină, pentru uniforme și pentru omul trăit în aer liber, voinic și pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!”.

„Mama era de părere că prințesele trebuie să se căsătorească de tinere. Când trec de douăzeci de ani, spunea ea, „încep să se gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Afară de aceasta, o prințesă nemăritată n-are niciun fel de «prinsoare», o prințesă trebuie să se mărite, și când mama zicea «trebuie» o spunea cu tot dinadinsul.” Întâmplător era atunci o vreme când nu lipseau prinții care să-și caute soții și mama Mariei avea de unde alege. „Trăiam în epoca sentimentală si nici una dintre noi n-ar fi primit cu ochii deschiși un așa-zis mariage de raison. Așadar, am fost scoase în lume prea tinere; cred chiar că eram la o vârstă prea fragedă, căci ieșirea noastră pe scenă tulbură planurile altor mame de viță regală, care nu priveau cu ochi buni ieșirea în lume prea timpurie a prințeselor. Și apoi noi nu prea ne grăbeam să fim mari; nu ne plăcea deloc tovărășia verișoarelor mai în vârstă, cărora nu le venea la socoteală nechemata noastră apariție, când, după părerea lor (foarte îndreptățită) am fi fost mai la locul nostru în sala de studii. Se pare însă că tinerii prinți erau de altă părere și, înainte să împlinească șaisprezece ani, am găsit prilej, nu unul ci mai multe, să-mi dea a înțelege că eram cu totul pe placul lor.” Recunoaște că, la anii ei adolescentini, inima i-a fost tulburată de doi pretendenți la mâna ei, purtând amândoi același nume, dar trăind fiecare în alt colț de lume. Are o senzație ciudată gândindu-se că poate face pe unul fericit și pe altul nefericit. Oricum, n-ar fi putut lua de una singură o hotărâre. Era încă vremea în care asupra viitorului unor tinere erau întrebați mai mulți. Și sentimentele ce trezeau în ele tinerii pe care îi întâlneau erau mai curând nelămurite. „Noi fusesem crescute într-un fel de rai al nevinovăției, ferite cu grijă de orice era viață reală.” Și totuși viața bătea la ușă. „Cântecul dragostei e totodată dulce și chinuitor și-mi amintesc de unele priviri, de vorbe spuse cu înconjur și de șoapte care poate aveau un înțeles mai adânc decît cuvintele rostite și pe care mi le lipeam de suflet, repetându-le necontenit.”

Suntem încă în vremea când  romanticul e o stare e fapt, când, în relația între sexe, totul mai e încă taină și revelație. Oricum flirturile unei tinere ca Maria nu ajungeau până la o sărutare. Una ca ea nu se îndoia de adevărul sau de însemnătatea unui cuvânt de dragoste. Tinerețea lor înmugurită trece prin dramele de la curtea rusească, unde decese provocate de bombe nihiliste aduc numai nefericiri, la fel și pierderi prea timpurii de vieți, ca moartea mătușei Alix, la care nepoatele reginei Victoria ținuseră atât de mult. Rusia le impresionează puternic.  „O nemaivăzută îmbinare de sărăcie și de strălucire, care nu se poate asemui cu nimic altceva.” Vede Rusia cu ochi de copil uimit. Vede palate urișe, parcuri minunate, fântâni, grădini, întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipind de aur, bijuterii, cai cu trap vijelios, regimente întregi de cazaci, largi coridoare, vestibuluri și saloane… Și peste tot un miros caracteristic de terebentină, de piele de Rusia, de fum de țigară și de un parfum unic. Toată lumea îi iubea pe ei, copiii, și îi răsfăța, le atârna de gât cruciulițe și medalioane, servitorii le sărutau mâna.  Mama Mariei îi duce pe toți copiii ei să cunoască pe tatăl ei, un uriaș cu păr cărunt și favoriți tunși scurt, cu chipul cam sever, însă cu ochii și gura binevoitoare, pe alți uriași mai tineri, care sunt frații și verii ei, pe unii uriași mai bătrâni. „Toți pe rând se apleacă să te sărute, trebuie să se aplece mult, căci sunt înalți ca niște copaci și toți au un miros încântător, alcătuit din piele de Rusia, țigări și cel mai fin parfum.” O imagine a Rusiei de poveste, Rusia țarilor,  Rusia de la Peterhof, Țarskoe, Kraznoe, Sankt Petersburg. Paginile dedicate acestei Rusii a strălucirii în Povestea… sunt șiruri de încântare a ochiului. O încântare a povestitorului de basm. La fel rândurile lăsate despre Alexandru, Vladimir, Alexis, Serghei și Pavel, frații mamei sale, sau despre verii și verișoarele  Nicky, Georgie, Xenia, Mișa, Olga sau despre Alexandru al III-lea (unchiul Sașa). Figura acestuia din urmă domină cadrul de basm, „o namilă de om, spătos, puternic, bun, blajin”. „Rusia, pe acea vreme, avea pentru noi un farmec neîntrecut; era o lume uriașă, cu o mie de străluciri, o mie de nădejdi ce ne insuflau o simțire de întunecat mister.”