Evocând momentul când l-a cunoscut pe Ferdinand, care i-a pecetluit soarta, „îmi tremură condeiul în mână”. Era tânără, neștiutoare și cutezătoare ca toți începătorii idealiști. „Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soț, mă aflam la Wilhelmshohe, lângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II lea primea, în timpul manevrelor imperiale”. Între invitați și mama Mariei cu cele două fete mai mari, Maria și Ducky, sora ei care n-avea decât 15 ani. „Ne simțeam de bună seamă cam stângace, dar, cu toate că eram naive, nu eram chiar prostuțe; fusesem totdeauna obișnuite să vedem lume, crescute să putem vorbi mai multe limbi și să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele și pline de bucuria vieții” (pov., 241-242). Singura persoană pe care o cunoșteau cele două fete era prințul Frederich de Hohenzollern, fratele mai mic al lui Carol, regele României. Era general comandant al orașului Cassel și fusese de mai multe ori musafirul lor la Coburg. Un om foarte binevoitor și prietenos. N-avea austeritatea regelui Carol. Sclipirea glumeață din ochi făcea ca toți tinerii să se simtă bine. Cu atât mai mult două fete, dispuse oricum să se bucure de viață. „Ne îndrăgostiserăm de-a binelea de «unchiulețul»”, cum îi ziceau fetele. La acest principe îl trimite regele Carol pe nepotul lui Ferdinand, pentru a mai schimba atmosfera în urma tristeții poveștii de dragoste pe care o trăise alături de Elena Văcărescu. Totodată el participa și la manevrele militare imperiale (pragmatic, regele Carol se gândise la toate). Așa se face că ce doi tineri, Maria și Ferdinand, se întâlnesc prima dată la masa Kaizerului. Wilhelm era văr primar cu ai neamurilor Mariei. Iar împărăteasa Fredericka, prințesa regală a Marii Britanii, mama lui Wilhelm, era sora mai mare a tatălui Mariei. Cel care distona la masa imperială era chiar împăratul german, prin intervențiile lui mult prea gălăgioase. „Te simțeai deodată, în prezența lui, țepoasă ca un arici și plină de împotrivire; căci purta într-însul ceva care deștepta vrajba”. Nici soția lui nu-i tulbura manifestarea felului său de a fi. Părea că, după nașterea a șase băieți și o fată, și-a îndeplinit misia ei pe lume și restul nu mai avea importanță. Se înarmase cu răbdare și putere sufletească. De toate acestea și-aducea aminte târziu, la peste 30 de ani de când avuseseră loc cele pe care le evocă în Povestea vieții ei. La acel dejun la masa împărătească de la Wilhelmhohe Maria s-a nimerit să fie așazată chiar lângă Ferdinand (dar oare chiar s-a nimerit?). Și cum mama ei îi spusese că „o prințesă care nu vorbește cu vecinii săi e o adevărată pacoste într-o sindrofie”, ea nu pierde prilejul de a sta de vorbă cu vecinul ei. Vorbesc în germană și franceză pentru că tânărul nu știa englezește. Vorbesc de câte în lună și în stele, nu și de România, pentru că ea nu l-a întrebat de țara aceea de unde venea el, de care nici nu auzise și nu știa unde se găsește pe hartă și nici el nu a adus vorba despre ea. „Și lui Ducky, și mie ne plăcu acest tânăr neînfumurat care-și dăduse osteneală să ne fie pe plac. Și apoi, nu era el nepotul «unchiulețului și al mătușichii» așa de drăguți?” Și Maria continuă amintirea ei: „Nu știu dacă i se spusese bietului tânăr că eram prințese bune de măritat. Pe vremea aceea, fetele nu cunoșteau planurile de căsătorie ale părinților, dar presupun că altfel se proceda cu prinții căci rămânea pe seama lor, bieții tineri, grija cererii în căsătorie”. Amintirea din acea zi se amestecă cu altele: peisajul splendid unde se găsea castelul lui Wilhelm, grădinile bine rânduite, măreața pădure de fagi, rochia ei viorie-deschis, zâmbetul Victoriei Augusta, glasul „unchiulețului” ei tărăgănat și prietenos și din nou sfiala tânărului prinț care râdea. Ea se întreba dacă toate acestea fuseseră puse la cale anume. Fuseseră, desigur. După cum la fel e pusă la cale și o vizită a Mariei la Berlin, la verișoara ei, prințesa moștenitoare de Saxa Meiningen, sora mai mare a Kaizerului. Se duce împreună cu celelalte surori ale ei și rămân aici o săptămână. Totul pus la cale de mama fetelor și de părinții și unchiul lui Ferdinand, regele României, Carol I. A fost o întâlnire care n-a contat. În orice caz, Maria n-o reține în Povestea ei, unde nu se fac referiri decât la verișoara ei Charly, mai mult de rău decât de bine. Următoarea întâlnire are loc la Munchen. Era de data aceasta primăvară, „parcă plutea în văzduh o tainică însuflețire”. „Întâlnirea, după câte mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar, de bună seamă, nici eu, nici surorile mele nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult. Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expozițiilor de tablouri și a teatrelor”. Ferdinand „era de o sfială chinuitoare și râdea mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea; era într-însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de o oarecare slăbiciune. Parcă îți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor”. Recunoaște mai târziu că n-avea, la vârsta ei, priceperea lucrurilor, în schimb, avea o evidentă necunoaștere a realităților vieții. Trăia și ea, ca și alte fete de vârsta ei și de condiția ei, într-o vreme ca aceea a sfârșitului de veac 19, trăia „o fericire naivă”. „Eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară și pe fața mamei se citea o așteptare fericită…, un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet deasupra caselor orașului, o odaie de hotel, cadru cât se poate de puțin romantic…”. În rezumat aceasta a fost întâlnirea de la Munchen. Și astfel se făcu la Postdam și logodna celor doi tineri, în palatul de la Postdam, sub ochii plini de aprobare ai Kaiserului Wilhelm și sub blajinul zâmbet automat al Augustei Victoria. Mama Mariei e radioasă. La urma urmei grija oricărei mame cu trei fete era să-și mărite fetele. Evident, bine. Peste ani, după ce și-a cunoscut cu adevărat soțul, surpriza cea mai mare a Mariei era cum a reușit sfiosul principe Ferdinand să-i facă propunerea de căsătorie? „Pentru mine e și azi un prilej de uimire”. Dar „mi-a făcut-o și eu o primii. Am spus fără meșteșug «da», ca și când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. «Da» și cu acel da mi-am pecetluit soarta”. Seara kaizerul dă un mare banchet în cinstea tinerilor logodiți pe insula Păunilor, una dintre insulele de pe lacurile Postdamului. Șampanie, urale, felicitări, însuflețire. „Mi se părea că eram foarte fericită… Carol I și îndepărtata lui țară, România, erau pentru mine ceva nedeslușit, la care nu trebuia să cuget prea de aproape ca să nu-mi pierd cumpătul”. În aceeași seară ea cunoaște și un alt român, pe colonelul Coandă, aghiotantul lui Ferdinand, care era foarte fericit că tînărul Ferdinand se căsătorea. Și făcea „un beau mariage”. Colonelul vorbea franțuzește mai bine decât principele său. El i-a vorbit de țara lui, de priveliștele ei, de țăranii români, de bucuria lor de a o întâlni pe încântătoarea lor viitoare regină, cu ochii ei albaștri și părul de aur ca „o zână bună”. „Ah, da, scrie Maria, colonelul Coandă se pricepea să spună lucruri plăcute. Ducky și cu mine stam mână în mână să-l ascultăm și năluci, ispititoare năluci, prindeau a trece sub ochii noștri”.
După logodnă tinerii se duc la Sigmaringen, locul de baștină și căminul familiei Hohenzollern, unde e anunțată și venirea lui Carol I al României. Tatăl lui Ferdinand îi place. E „deștept, erudit și frumos”. Și „desăvârșit homme du monde”. Antonia, mama lui, „o frumusețe clasică”. Mama ei se înțelege de minune cu tatăl lui Ferdinand, „nemaipomenit de curtenitor și de plăcut”, care „avea o înaltă cultură, era foarte citit și mare cunoscător de artă”. Mama ei e „încântată de toate, și această familie germană, aristocrată, însă plină de bunătate, era cu totul pe gustul ei. Toți se arătau prietenoși și simpli”. Viitoarea soacră n-o încântă pe tânăra Maria. Nici invers. Înainte de toate pentru că ea, catolică ferventă, „ca să nu zic fanatică”, urma să aibă o noră protestantă. În plus, tinerii trebuiau să meargă într-o țară ortodoxă și descendenții lor urmau a fi și ei ortodocși. Se gândea la dificultățile pe care fiul ei le va întâmpina pentru a obține iertarea bisericii catolice. Era și ea iubitoare de artă, o bună pictoriță, o erudită în botanică, biologie și istorie naturală. Dar religia „îi strâmtase inima”. Doar dragostea de flori și iubirea ei pentru frumos în genere o apropie pe noră de soacră. Dar niciuna nici cealaltă nu vor face caz de prea multă iubire una pentru cealaltă. Era primăvară. Și, după diminutivul ce i se dădea în familie, începe și ea să-i zică logodnicului ei Nando. Iar el era plin de încântare când o prezenta pe logodnica lui celor cu care se întâlnea: vechi servitori, funcționari ai casei princiare, doamne de onoare, guvernante, perceptori. Altfel „începuse să-mi vorbească despre România, dar n-avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deștepta în minte adevărate tablouri; vorbea întru câtva cum vorbește un școlar în vacanță despre școala lui”. Oare ce voia el să mă facă să înțeleg despre acea țară îndepărtată? Era oare mai puțin liber acolo? Nu era o țară minunată, plină de poezie și de romantism (așa cum i-o prezentase colonelul Coandă)? Totdeauna, de câte ori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de neliniște, care deștepta în mine ceva ce nu puteam pricepe”. De multe ori auzea vorba „der Onkel”. În ziua când s-a anunțat venirea lui și la Sigmaringen, „toți, mari și mici, se îmbrăcară în hainele cele mai bune. Mama ne spuse cu multă grijă ce rochie să punem și veni ea însăși să vadă dacă fiece amănunt era după planul ei. Ne dădeam seama că și ea era întru câtva tulburată și îngrijorată. Încerca însă să ne liniștească… Uitându-mă pe fereastră, văzui pentru întâia oară steagul românesc: albastru, galben și roșu, mai mult vesel decât frumos, îl vedeam cum flutura, parcă era mândru de culorile lui vioaie, trei culori care aveau să joace în viața mea un rol așa de mare…”
Nu e impresionată de unchiul Carol. „Era mic de statură și, la prima vedere, n-avea nimic impunător, afară de mișcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate și de ochii lui albaștri, ageri, atotvăzători, cam mici și uneori injectați. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă.” „Mă îmbrățișă cu multă căldură, se arătă cât se poate de curtenitor cu mama, dar n-avea într-însul nimic din calda însuflețire a fratelui său”. Nu e o figură care s-o preocupe în chip deosebit. Logodnicul ei o interesează în orice caz mult mai mult. „Eram prea învăluiți unul în altul; fiecare descoperea în celălalt o lume nouă; Nando nu mă pierdea nicio clipă din ochi; după ani destul de grei și de singuratici, își găsise în sfârșit fericirea și se agăța de ea într-un chip care mă înduioșa adânc. Era ca un om flămând de iubire, flămând de a avea ceva care să fie al lui, numai al lui. Voia mereu să fie singur numai cu mine și suferea din pricină că erau prea mulți care voiau să stea cu mine. Eram gata să-i dau tot ce ce puteam…” E limpede, erau fiorii dragostei. La ea erau pentru prima oară. La el… starea aceasta o mai cunoscuse cu Elena Văcărescu. Dar totdeauna în dragoste e ca prima oară. „Ne așezam mână în mână în orice colț unde puteam fi singuri și dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic altceva decât făgăduiala unei fericiri desăvârșite.”