Problemele care țineau de oficializarea relației lor sunt multe și mai ales de natură religioasă. Sf. Scaun nu e de acord să fie botezați copiii lor în confesiunea ortodoxă, regina Victoria vrea ca Maria să fie cununată în țara în care se născuse, deci în biserica Sf. George din Windsor, dar pentru că urmau a se celebra două slujbe, una catolică, alta protestantă, niciuna dintre cele două biserici nu voia să fie în al doilea rând. Până la urmă se renunță la celebrarea la Windsor, spre marea dezamăgire a Mariei. Se adaugă la toate acestea neputința de a se putea celebra cununia la Coburg din cauza stării de imoralitate a Curții bătrânului duce Ernest. Până la urmă cununia se celebrează la Sigmaringen și, cum Maria avea doar 16 ani, s-a așteptat până s-au împlinit 17 și nunta n-a avut loc decât la 10 ianuarie 1992.
Până la nuntă cei doi logodnici fac vizite. În Anglia să vadă pe tatăl Mariei, care nu venise la Sigmaringen și la regina Victoria. Tatăl „mă luă în brațe și izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mare și mult iubită, plecând într-o țară îndepărtată și necunoscută, și că el își făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă”. Îi cere să nu uite că e principesă britanică și fată de marinar. Maria rămâne impresionată și tulburată de această neașteptată izbucnire a unui om altfel foarte reținut în manifestările sale.
În Anglia cei doi au din nou prilejul de a-l întâlni pe regele Carol I, care, după vizita sa la Windsor, rămâne câteva zile la Londra, unde vizitează câteva instituții folositoare: Banca Angliei, Monetăria, docurile… Carol I îmbina totdeauna plăcutul cu utilul. Avea exemplul atâtor alți oameni politici care procedaseră la fel. La Londra, de pildă, îl și vedea pe contele Cavour, care în loc să se ducă în vizită doar la manifestările de cultură și divertisment, se ducea să viziteze închisorile, ca să vadă cum funcționau. Pornit pe calea modernizării, statul italian avea nevoie de studierea modului de funcționare a instituțiilor în statele unde procesul de înnoire începuse mai devreme. La fel gândea și Carol I. Și își îndemna nepotul să facă întocmai. „El niciodată n-a fost îndrăgostit, îi spunea Ferdinand Mariei. Astfel că nu înțelege; eu am venit aicea să fiu fericit, nu să fiu târât de colo colo în vizitarea instituțiilor de stat”. Eu, desigur, găseam foarte firesc să mă prefere Monetăriei sau Docurilor!”, comenta cu dulce ironie Maria.
Tot înainte de nuntă, cei doi logodnici o văd pe regina Elisabeta a României, aflată atunci la Neuwied, într-un fel de exil pe care i-l impusese regele Carol în urma amestecului vinovat al lui Carmen Sylva în relația amoroasă a lui Ferdinand cu Elena Văcărescu. Maria face un foarte reușit portret al unei femei cu probleme ca acelea pe care le avea regina României. În cele scrise o înțelege pe Elisabeta, dar îl înțelege și pe Carol I. „După părerea tuturora, ea (Elisabeta) era vinovată de tot ce se întâmplase și atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât regele găsi de cuviință s-o lase să plece la mama ei, la Neuwied; afară de aceasta, regina pusese atâta la inimă nefericita întâmplare, încât i se zdruncinase cu totul sănătatea și, timp de doi ani, fu nevoită să stea în pat sau să fie purtată într-un jeț cu roate”. În ceea ce o privește, Maria descoperă mai târziu povestea cu Elena Văcărescu. Află că Ferdinand fusese trimis să călătorească în Olanda, Belgia, la Sigmaringen, Potsdam, Berlin, Cassel… „Și la Cassel îl aștepta Ursita… dar eu nu știam că el călătorea pentru mângâierea inimii lui frânte…” Maria descrie pe larg prima ei vizită la Segenhaus, lângă Wied, unde Elisabeta locuia în acel moment, era în (1892), împreună cu mama ei. Decorul în care-și ducea existența Carmen Sylva era unul de teatru, „într-o ciudată odăiță în care se afla un pat mare și scund, luminat de sus printr-o fereastră în tavan. Pe pat stătea culcată, rezemată de multe perne, foarte albe și foarte moi, aceea pe care venisem s-o vedem”. Cadru de mare efect: lumina revărsată de sus asupra bolnavei, hainele ei în alb, pernele… Lumea era pentru ea un imens teatru și ceea ce punea în evidență era jocul ei pe o scenă a lumii, era dramatismul situației. „Nevinovată cum eram, eram totuși eu rivala; rivala care câștigase partida”. Paginile dedicate acestei întâlniri cu o doamnă care va juca un rol important în viața ei în anii următori sunt pagini cu virtuți stilistice evidente.
Aceasta era Maria înainte de a veni în România. O curiozitate pe care și-o pun la 1900 mai ales calendarele al căror număr începe să sporească și în publicistica românească; lecturi ușoare, de zile de sărbătoare. Subiectul era gustat de cititori. Chiar prea multe ei nu aveau de aflat. Nici în cazul Elisabetei, de altfel. „Până a se căsători, părinții mei nu s-au cunoscut, scria Elisabeta în amintirile sale publicate sub titlul Colțul penaților mei. Ca atare eu nu sunt copilul lăudatei iubiri, ci al datoriei”. A avut și nenorocul de a avea doi părinți bolnavi, tatăl de tuberculoză și mama mai mulți ani condamnată să umble într-un cărucior. În plus, unul din frații ei, Otto, va muri la 12 ani. Elisabeta a înțeles de timpuriu omenescul. Nici părinții Mariei nu s-au luat din dragoste. S-au căsătorit la 23 ianuarie 1874, adică atunci când regina Victoria a Marii Britanii, căreia tare îi mai plăcea să aranjeze matrimoniile princiare, a hotărât ca ducele Alfred de Edinburg, cel de-al patrulea copil al ei, să se căsătorească cu Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea. O alianță între un protestant și o ortodoxă! O căsnicie cu patru copii. Maria a fost primul, în 1875, la 29 octombrie. Copilăriile celor două principese au fost diferite: o aspră pregătire pentru realitate, în cazul Elisabetei, cu lumea basmului interzisă, dimpotrivă, „copilărie fericită, fără griji, copilăria unor oameni bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții”, în cazul Mariei, după cum ne-o spune ea însăși, cu peregrinări de la Eastwell Park, în comitatul Kent, în timpul sezonului de vânătoare și al Crăciunului, la Clarence House, la Londra, în sezonul modern, la Osborne Cottage, în insula Wight, în timpul verii. Manifestările de afecțiune exterioare nu erau îngăduite în castelul de la Neuwied și astfel de manifestări Elisabeta le reversa asupra păpușilor și pernei pe care dormea. La Neuwied obiceiul era să nu se piardă nicio oră fără să se facă ceva folositor, nicio zi fără o ocupație serioasă, pretutindeni exemplul muncii, mereu sfaturi, lecții și învățare. În plus, o educație religioasă serioasă. Cu treziri la șase dimineața, citit și comentat versete. Maria nu s-a confruntat cu această aspră educație. Missy, cum i se zicea, crește în toată libertatea.
Mai târziu Maria scria despre mama ei: „Mama mea a fost mai degrabă o femeie inteligentă, puternică, rațională. Autocrată ca suflet, dar democrată ca gust. I-a plăcut să trăiască în simplitate, dar fără îndoială că a fost mai mult aristocrată decât orgolioasă. Era totodată ceva care mocnea sub aparența ordonată, se împotrivea ușor ordinii stabilite a societății. Moralizatoare, gânditoare, o extraordinară luptătoare pentru virtute și datorie, dar, în general, un spirit original” XIX, 292-293. Mama ei iubea copiii cu patimă. „Întreaga-i viață era dăruită lor. Dar nu se considera tovarășa lor, pentru că nu admitea amestecul între generații. Ea întruchipa autoritatea și totodată dragostea – suverana, stăpâna în căminul ei, aceea ca ține sceptrul și te face să simți că puterea asupra binelui și a răului este a ei”. Fiicei țarului nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă „cu oameni deștepți și sfătoși, și-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că prețuia mai mult pe diplomați și pe oamenii politici decât pe militari, marinari și pe sportsmeni – ceea ce în copilărie, pe urmă ca fată și apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârșire de neînțeles, căci și eu și surorile mele aveam preferința, cu totul feminină, pentru uniforme și pentru omul trăit în aer liber, voinic și pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!”.
Ducele Alfred, tatăl ei, pasionat marinar, era mai mult plecat, „era întrucâtva străin pentru noi”, un bărbat „frumos, pârlit de soare, cu ochii albaștri”. Așa că „mama era marea realitate a vieții noastre”. Și pentru mama Mariei, copilăria era libertatea, cât mai mare libertate în aer liber, „ferită cu abilitate de implicațiile politice și dinastice ale rangului său”, cum delicat și adevărat scrie Ștefania Dinu, într-un încântător portret pe care îl face Mariei. Crescută astfel, n-avea nicio pregătire pentru rolul pe care i-l pregăteau monarhii și oamenii politici. Dar… nu a suferit prea tare din această pricină. În 1924, vizitând din nou Malta, o vede pe mama ei „în fiecare colțișor. Îmi amintesc mirosul din camerele ei, vocea sa care răsuna în ele, am văzut-o plimbându-se prin grădini, bucurându-se de soare și culegând violete… Dumnezeu să binecuvânteze amintirea sa, draga, iubita Mama, care ne-a făcut copilăria atât de frumoasă.”