Inițial, mama sa se are bine cu Carol I. Dar repede între cei doi izbucnesc neînțelegerile. „Mama și cu Unchiul nu se potriveau la idei în privința doctorilor, a infirmierelor și a multor altor lucruri. Mama avusese cinci copii și știa tot în acea privință, dar Unchiul avea obiceiul să amestece politica chiar și cu pâinea lui de toate zilele. El vedea probleme grave în cele mai mici întâmplări” …Neînțelegeri, dicuții; ironii din partea mamei, supărare din partea Unchiului… Și între amândoi sta bietul Nando în grea cumpănă. El era între două autorități ce se împotriveau. În orice caz, mama Mariei nu admitea ca Unchiul să se amestece în alegerea doctorilor, a infirmierelor, a datelor, a orelor, a numelor, până și a camerelor. Peste toate se mai adauga și amestecul reginei Victoria care trimite un medic la Sinaia: „vrem să facem cum e mai bine, acolo la Răsărit… cam nesigure toate”.
La 15 octombrie 1893, la unu noaptea, se naște Carol, numit așa după numele Unchiului, desigur. Nici nu împlinește Carol un an și Maria dă naștere surorii sale, botezată Elisabeta, după numele soției lui Carol, care tocmai se reîntoarce în țară după exilul ei impus de rege. Relațiile Mariei cu Der Onkel sunt cu suișuri și coborâșuri. De regulă Maria acționa și Der Onkel reacționa. De pildă, Maria îi trimite o scrisoare în care îl ruga să nu uite că, dacă îi răpea tinerețea, nimic și nimeni nu-i mai putea da înapoi anii cei mai frumoși ai vieții. Răspunsul regelui e scurt: „Numai ființele ușuratice privesc tinerețea ca timpul cel mai frumos al vieții”. Puteai spune că n-avea dreptate?
Relația Mariei cu regina Elisabeta se baza, în schimb, pe o înțelegere feminină a vieții. Maria o admiră pe Carmen Sylva. Chiar dacă admirația era și cenzurată. Așa, de exemplu, observa cercul de artiști, poeți, muzicieni, oameni de știință, care o înconjurau și păreau să-i soarbă cuvintele. Regina știa cum să-i prețuiască, să le deștepte simpatia și entuziasmul. Unii erau personalități, precum Sarasate, Sauer, Van Dyck, Slezak, Isayie, Pugno, Thibaut, Hubermann, Sarah Bernhardt, Gabrielle Rejane, Catulle Mendes. Dar erau și destui care „nu erau decât niște nesărate ecouri ce alcătuiau un soi de cor antic”. Într-un fel, atitudinea ei față de Aunty, cum o numește ea pe Elisabeta, folosind un termen englezesc pentru mătușică, este asemănătoare cu a lui Carol față de soția sa, adică o admirație care nu lasă câmp liber de manifestare închipuirii ei, de teamă să nu provoace greutăți și ei și lui, cum s-a mai și întâmplat. „Aunty se îndeletnicea veșnic cu câte un plan măreț, cu câte o închipuire fantastică, pentru fericirea poporului ei sau pentru binele omenirii. Ea nu vedea nimic în proporții strâmte, toate trebuiau întocmite cu o măreție primejdioasă”. Din numeroasele și mărețele planuri ale lui Carmen Sylva izvorau adesea fie câte o ceartă, fie cine știe ce dezastru.
Dar neînțelegerile dintre cele două familii, a lui Carol și a Mariei, ca să nu zicem a lui Ferdinand, plecau mai toate de la felul de a-i vedea pe copiii Mariei. „Der Onkle” și Aunty îi considerau pe acești copii un fel de proprietate națională și voiau să-i crească potrivit ideilor lor și să-i înconjoare de persoane alese doar de ei. Mai ales la alegerea acestor persoane se nășteau conflictele. Și ele sunt prezente în relația lui Carol cu Maria, respectiv în relația dintre cele două personaje principale ale celor două părți.
Treptat, Maria începe să-l vadă mai atent și pe Ferdinand. „Soțul meu nu era un om cu însușiri arătoase; era cât se poate de neîncrezut și rar își spunea părerea; era cel mai leal dintre prinții moștenitori și nu-și îngăduia nicio judecată a sa proprie; nu aduna în jurul său vreun partid sau vreo ceată de nemulțumiți. Suferea adesea din pricina multelor stavili ce ni se impuneau dar niciodată nu se răzvrătea; dacă critica sau se plângea de ceva, nu o făcea decât față de mine”. Începe să se vadă mai atent și pe ea însăși. Îi plac tot mai mult hainele frumoase, petrecerile, plimbările în aer liber. E într-o necontenită mișcare, mereu născocește ceva distractiv. „Treceam de foarte frumoasă și chipul meu prin el însuși atrăgea luarea aminte a tuturor. În mine zăceau adormite nemăsurate puteri și totodată primejdiile ce sunt ursite femeilor admirate pentru frumusețea lor. Aceasta dă strălucire vieții și însuflețire; nu ești niciodată trecută cu vederea”. Simte „o beție specială a vieții”. Prin ceea ce scrie în Povestea și prin felul în care scrie, Maria își justifică într-un fel și privirile pe care începe să le arunce în jurul ei. Ea nu făcea altceva decât să răspundă chemărilor vieții. Dar deocamdată ține seama de situația ei specială.
Practică intens călăria. Pentru ea acesta însemna sănătate, putere, plăcere și, mai presus de toate, însemna libertate și contact cu natura. „Când eram în șa, mă simțeam descătușată de orice lanțuri, mă simțeam una cu pământul pe care călcam, una cu arborii, cu cerul, cu ogoarele și cu cei care le arau. Călăria m-a învățat să iubesc glia românească, mi-a îngăduit să simt în mine bătăile inimii acestei țări”. Se mândrea că putea călări caii pe care alții nu-i puteau călări, că putea sta în șa mai mult decât oricare ofițer de cavalerie. Evocă plăcerea cu care gonea în fruntea unei cete de ofițeri călări, „repezindu-i peste tot felul de ponoare, totdeauna cea dintâi, insuflând tuturor înflăcărarea ce o simțeam”. Ferdinand uneori o mustra „pentru că-mi păsa prea puțin de aparență”. Dar… „eram și pentru el ca un pahar de șampanie la un prânz plicticos”.
Era tot mai conștientă de puterea ei de influențare a menajului cu soțul ei. Goanele acestea nebune nu erau bine privite la „Vechiul Palat”, cum începe să fie numit Peleșul după darea în folosință a Foișorului și apoi a Pelișorului. Dar prințesa nu se lasă de acest sport pe care-l identifică cu ea însăși. Și împotrivirile sunt tot mai slabe. Și adeseori „Der Onkel” se întâlnește cu nora lui pe cărările din jurul castelului de la Sinaia. El pe jos și ea călare. Și nu-și mai dispută bucuria reciprocă de luare în stăpânire a pădurilor primitoare. Ajung să se accepte unul pe altul.
Maria descrie felul în care, treptat, treptat, se încadrează societății românești: participarea la activitatea regimentului de roșiori. Încredințat ei, plimbările de la Șosea cu trăsura, care-i plac foarte mult, prezența – și nu doar pasivă, la balurile bucureștene, între altele și la un bal mascat foarte reușit. Treptat începe să cunoască firea latinului plină de ironie și scepticism, care intra în conflict cu naivitatea anglo-saxonă de care dădea ea dovadă. Învață cum să se apropie și să cucerească țara peste care era regină. În Anglia de atunci nimeni nu-i putea contesta drepturile ei regale, în România constată că da. Pentru că nu erau formate mentalitățile potrivite. Monarhia din România era o instituție tânără. Maria – și ea – a cheltuit energie și talent, contribuind la așezarea ei pe temelii mai solide. Și a făcut-o nu îndepărtându-se de popor, cum o făcea țarismul în Rusia, unde erau atât de mari discrepanțe sociale, ci prin apropierea de mir, de oamenii de rând. Învață să se ia în serios și să aibă încredere în ea. Nu lipsesc sfaturile celor din jur. Reginei Elisabeta îi spune că ea nu poate să se ia în serios. „Tu nu te iei în serios? Tu, mama mai multor copii? Eu m-am luat în serios de la vârsta de trei ani”. Începe să picteze, luând lecții cu Ruth Mercier, profesoara soacrei sale. Are de la început în pictură o mare dragoste pentru culoare și un simț înnăscut al liniei. Ia pildă de la Elisabeta și începe să ilustreze cărți. Carmen Sylva ilustra mai cu seamă evanghelii. O făcea pentru biserica de la Curtea de Argeș. Îi dăruiește și Mariei o carte de rugăciuni ilustrată. O alta, pictată pe pergament, o dăruiește lui Ferdinand. La cererea Elisabetei, lucrează și împreună la ilustratrea unei lucrări.
Maria se apropie de mișcarea nouă din pictura românească, se apropie de Luchian, de Ștefan Popescu, Vermont, Verona, Kimon Loghi, Steriade, Satmari, Artachino. Expune acuarele alături de toți acești artiști la Tinerimea. E alături de ei și împreună cu ei. După Marele Război nu mai are aceeași aderență față de noul în artă. Simțul ei artistic rămâne la valori clasice. Avantgardismul n-o atrage. „De ce trebuie vaca să fie albastră, de ce să aibă un portret atât de puțin relief încât să pară lipit de fundul tabloului, iar toate obrazurile să aibă culoarea kaki? De ce să pară casele că s-au îmbătat, iar lumea să aibă numai câte un ochi și un nas deloc? De ce…” „Știu că, de când sunt regină, am spus în mai multe rânduri că cele două mai grele încercări dintre îndatoririle mele regale sunt ascultarea plângerilor opoziției și vizitarea expozițiilor ultramoderne, unde sunt nevoită să zâmbesc unei forme de artă care îmi aduce un fel de jignire aproape fizică”.