Evocând momentul când l-a cunoscut pe Ferdinand, care i-a pecetluit soarta, „îmi tremură condeiul în mână”. Era tânără, neștiutoare și cutezătoare ca toți începătorii idealiști. „Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soț, mă aflam la Wilhelmshohe, lângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale”. Între invitați și mama Mariei cu cele două fete mai mari, Maria și Ducky, sora ei care n-avea decât 15 ani. „Ne simțeam de bună seamă cam stângace, dar, cu toate că eram naive, nu eram chiar prostuțe; fusesem totdeauna obișnuite să vedem lume, crescute să putem vorbi mai multe limbi și să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele și pline de bucuria vieții”. Singura persoană pe care o cunoșteau cele două fete era prințul Frederich de Hohenzollern, fratele mai mic al lui Carol, regele României. Era general comandant al orașului Cassel și fusese de mai multe ori musafirul lor la Coburg. Un om foarte binevoitor și prietenos. N-avea austeritatea regelui Carol. Sclipirea glumeață din ochi făcea ca toți tinerii din jurul lui să se simtă bine. Cu atât mai mult două fete, dispuse oricum să se bucure de viață.
„Ne îndrăgostiserăm de-a binelea de «unchiulețul», cum îi ziceau fetele”. La acest principe îl trimite regele Carol pe nepotul lui Ferdinand, pentru a mai schimba atmosfera în urma tristeții poveștii de dragoste pe care o trăise alături de Elena Văcărescu. Totodată el participa și la manevrele militare imperiale (pragmatic, regele Carol se gândise la toate). Așa se face că cei doi tineri, Maria și Ferdinand, se întâlnesc prima dată la masa Kaizerului. Wilhelm era văr primar cu ai neamurilor Mariei. Iar împărăteasa Fredericka, prințesa regală a Marii Britanii, mama lui Wilhelm, era sora mai mare a tatălui Mariei. Cel care distona la masa imperială era chiar împăratul german, prin intervențiile lui mult prea gălăgioase. „Te simțeai deodată, în prezența lui, țepoasă ca un arici și plină de împotrivire; căci purta într-însul ceva care deștepta vrajba”. Nici soția lui nu-i tulbura manifestarea felului său de a fi. Părea că, după nașterea a șase băieți și o fată, și-a îndeplinit misia ei pe lume și restul nu mai avea importanță. Se înarmase cu răbdare și putere sufletească. De toate acestea și-aducea aminte târziu, la peste 30 de ani de când avuseseră loc cele pe care le povestește în Povestea vieții ei. La acel dejun la masa împărătească de la Wilhelmhohe Maria s-a nimerit să fie așezată chiar lângă Ferdinand (dar oare chiar s-a nimerit?). Și cum mama ei îi spusese că „o prințesă care nu vorbește cu vecinii săi e o adevărată pacoste într-o sindrofie”, ea nu pierde prilejul de a sta de vorbă cu vecinul ei.
Vorbesc în germană și franceză pentru că tânărul nu știa englezește. Vorbesc de câte în lună și în stele, nu și de România, pentru că ea nu l-a întrebat de țara aceea de unde venea el, de care nici nu auzise și nu știa unde se găsește pe hartă și nici el nu a adus vorba despre ea. „Și lui Ducky, și mie ne plăcu acest tânăr neînfumurat care-și dăduse osteneală să ne fie pe plac. Și apoi, nu era el nepotul «unchiulețului și al mătușichii» așa de drăguți?”. Și Maria continuă amintirea ei: „Nu știu dacă i se spusese bietului tânăr că eram prințese bune de măritat. Pe vremea aceea, fetele nu cunoșteau planurile de căsătorie ale părinților, dar presupun că altfel se proceda cu prinții, căci rămânea pe seama lor, bieții tineri, grija cererii în căsătorie”. Amintirea din acea zi se amestecă cu altele: peisajul splendid unde se găsea castelul lui Wilhelm, grădinile bine rânduite, măreața pădure de fagi, rochia ei viorie-deschis, zâmbetul Victoriei Augusta, glasul „unchiulețului” ei, tărăgănat și prietenos, și din nou sfiala tânărului prinț care râdea. Ea se întreba dacă toate acestea fuseseră puse la cale anume. Fuseseră, desigur. După cum la fel e pusă la cale și o vizită a Mariei la Berlin, la verișoara ei, prințesa moștenitoare de Saxa Meiningen, sora mai mare a Kaizerului. Se duce împreună cu celelalte surori ale ei și rămân aici o săptămână. Totul pus la cale de mama fetelor și de părinții și unchiul lui Ferdinand, regele României, Carol I. A fost o întâlnire care n-a contat. În orice caz, Maria n-o reține în Povestea ei, unde nu se fac referiri decât la verișoara ei Charly, mai mult de rău decât de bine.
Următoarea întâlnire are loc la Munchen. Era de data aceasta primăvară, „parcă plutea în văzduh o tainică însuflețire”. „Întâlnirea, după câte mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar, de bună seamă, nici eu, nici surorile mele nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult. Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expozițiilor de tablouri și a teatrelor”. Ferdinand „era de o sfială chinuitoare și râdea mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea; era într-însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de o oarecare slăbiciune. Parcă îți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor”. Recunoaște mai târziu că n-avea, la vârsta ei, priceperea lucrurilor, în schimb avea o evidentă necunoaștere a realităților vieții. Trăia și ea, ca și alte fete de vârsta ei și de condiția ei, într-o vreme ca aceea a sfârșitului de veac 19, trăia „o fericire naivă”. „Eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară și pe fața mamei se citea o așteptare fericită…, un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet deasupra caselor orașului, o odaie de hotel, cadru cât se poate de puțin romantic…”.
În rezumat aceasta a fost întâlnirea de la Munchen. Și astfel se făcu la Postdam și logodna celor doi tineri, în palatul de la Postdam, sub ochii plini de aprobare ai Kaiserului Wilhelm și sub blajinul zâmbet automat al Augustei Victoria. Mama Mariei e radioasă. La urma urmei grija oricărei mame cu trei fete era să-și mărite fetele. Evident, bine. Peste ani, după ce și-a cunoscut cu adevărat soțul, surpriza cea mai mare a Mariei era cum a reușit sfiosul principe Ferdinand să-i facă propunerea de căsătorie? „Pentru mine e și azi un prilej de uimire”. Dar „mi-a făcut-o și eu o primii. Am spus fără meșteșug «da», ca și când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. «Da» și cu acel da mi-am pecetluit soarta”. Seara kaizerul dă un mare banchet în cinstea tinerilor logodiți pe insula Păunilor, una dintre insulele de pe lacurile Postdamului. Șampanie, urale, felicitări, însuflețire. „Mi se părea că eram foarte fericită… Carol I și îndepărtata lui țară, România, erau pentru mine ceva nedeslușit, la care nu trebuia să cuget prea de aproape ca să nu-mi pierd cumpătul”. În aceeași seară ea cunoaște și un alt român, pe colonelul Coandă, aghiotantul lui Ferdinand, care era foarte fericit că tânărul Ferdinand se căsătorea. Și făcea „un beau mariage”. Colonelul vorbea franțuzește mai bine decât principele său. El i-a vorbit de țara lui, de priveliștele ei, de țăranii români, de bucuria lor de a o întâlni pe încântătoarea lor viitoare regină, cu ochii ei albaștri și părul de aur ca „o zână bună”. „Ah, da, scrie Maria, colonelul Coandă se pricepea să spună lucruri plăcute. Ducky și cu mine stam mână în mână să-l ascultăm și năluci, ispititoare năluci, prindeau a trece sub ochii noștri”.