După logodnă tinerii se duc la Sigmaringen, locul de baștină și căminul familiei Hohenzollern, unde e anunțată și venirea lui Carol I al României. Tatăl lui Ferdinand îi place. E „deștept, erudit și frumos”. Și „desăvârșit homme du monde”. Antonia, mama lui, „o frumusețe clasică”. Mama ei se înțelege de minune cu tatăl lui Ferdinand, „nemaipomenit de curtenitor și de plăcut”, care „avea o înaltă cultură, era foarte citit și mare cunoscător de artă”. Mama ei e „încântată de toate, și această familie germană, aristocrată, însă plină de bunătate, era cu totul pe gustul ei. Toți se arătau prietenoși și simpli”. Astfel, ducesa de Edinburgh, germanofilă înfocată, îi răpește reginei Victoria a Angliei plăcerea de a aranja și viitorul Mariei, eventual lângă George, fiul lui Eduard, principe de Walles. Din dorința altora se nasc și întâlnirile „întâmplătoare”. A Elisabetei cu Carol avusese loc în octombrie 1869, la Colonia, înaintea unui concert al Clarei Schumann, la care cei doi nu se mai duc după ce principele îi cere mâna principesei, vorbindu-i „de țara aceea exotică devenită țara sa, de întinsele ei câmpii, de munții sălbatici, de țăranii îmbrăcați din cap până în picioare în alb, de înfățișarea lor gravă și obiceiurile lor simple… L-am ascultat cu interes, uluită și fericită…”. Maria îl cunoscuse pe Ferdinand la castelul Wilhelhohe, al lui Wilhelm al II-lea, unde acesta invitase anume pe ducesa de Coburg cu cele două fiice mai mari ale sale, Maria și Ducky. „Prințul moștenitor al României era un tânăr frumos și sfios… Nu ne spuse nimic despre România și nici eu nu-l întrebai nimic despre acea țară îndepărtată, neștiind tocmai bine unde se găsește…”. Prima întâlnire a celor doi, în cel de-al doilea caz, nu produce nimic. Abia a doua, în primăvara lui 1892, la München, aduce un da sfios al ei la cererea la fel de sfioasă a lui: „eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară și pe fața mamei se citea o așteptare fericită”. Amândouă principesele, după ce au spus da, au fost îngrozite de ceea ce au făcut. Dar… urmează nunțile, la 15 noiembrie 1869, la castelul Neuwied, a lui Carol cu Elisabeta, în prezența reginei Augusta a Prusiei, a trimișilor extraordinari ai lui Napoleon al III-lea și Alexandru al II-lea… Și urma a Mariei cu Ferdinand, la 10 ianuarie 1893, la castelul de la Sigmaringen, în prezența lui Wilhelm al II-lea, a prințului de Walles. Apoi călătoriile lungi, prin Viena, pe la Franz Iosif, spre o țară necunoscută… „Nu este o soartă mai dificilă în lume decât aceea a unei tinere principese străine care-și face intrarea în capitala sa”.

Până la urmă au reușit amândouă. Una acceptându-și rostul în tăcere și creație poetică, cealaltă schimbând realitatea dată, punându-și amprenta asupra tuturor caselor în care a locuit, impunându-se cu personalitatea sa, și fiind până la urmă regina tuturor, neuitând că era în același timp femeie. Și frumoasă.

Viitoarea soacră n-o încântă pe tânăra Maria. Nici invers. Înainte de toate pentru că ea, catolică ferventă, „ca să nu zic fanatică”, urma să aibă o noră protestantă. În plus, tinerii trebuiau să meargă într-o țară ortodoxă și descendenții lor urmau a fi și ei ortodocși. Se gândea la dificultățile pe care fiul ei le va întâmpina pentru a obține iertarea bisericii catolice. Era și ea iubitoare de artă, o bună pictoriță, o erudită în botanică, biologie și istorie naturală. Dar religia „îi strâmtase inima”. Doar dragostea de flori și iubirea ei pentru frumos în genere o apropie pe noră de soacră. Dar niciuna nici cealaltă nu vor face caz de prea multă iubire una pentru cealaltă. Era primăvară. Și, după diminutivul ce i se dădea în familie, începe și ea să-i zică logodnicului ei Nando. Iar el era plin de încântare când o prezenta pe logodnica lui celor cu care se întâlnea: vechi servitori, funcționari ai casei princiare, doamne de onoare, guvernante, perceptori. Altfel „începuse să-mi vorbească despre România, dar n-avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deștepta în minte adevărate tablouri; vorbea întru câtva cum vorbește un școlar în vacanță despre școala lui”. Oare ce voia el să mă facă să înțeleg despre acea țară îndepărtată? Era oare mai puțin liber acolo? Nu era o țară minunată, plină de poezie și de romantism (așa cum i-o prezentase colonelul Coandă)? Totdeauna, de câte ori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de neliniște, care deștepta în mine ceva ce nu puteam pricepe”. De multe ori auzea vorba „der  Onkel”. În ziua când s-a anunțat venirea lui și la Sigmaringen, „toți, mari și mici, se îmbrăcară în hainele cele mai bune. Mama ne spuse cu multă grijă ce rochie să punem și veni ea însăși să vadă dacă fiece amănunt era după planul ei. Ne dădeam seama că și ea era întru câtva tulburată și îngrijorată. Încerca însă să ne liniștească… Uitându-mă pe fereastră, văzui pentru întâia oară steagul românesc: albastru, galben și roșu, mai mult vesel decât frumos, îl vedeam cum flutura, parcă era mândru de culorile lui vioaie, trei culori care aveau să joace în viața mea un rol așa de mare…”

Nu e impresionată de unchiul Carol. „Era mic de statură și, la prima vedere, n-avea nimic impunător, afară de mișcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate și de ochii lui albaștri, ageri, atotvăzători, cam mici și uneori injectați. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă”. „Mă îmbrățișă cu multă căldură, se arătă cât se poate de curtenitor cu mama, dar n-avea într-însul nimic din calda însuflețire a fratelui său”. Nu e o figură care s-o preocupe în chip deosebit. Logodnicul ei o interesează în orice caz mult mai mult. „Eram prea învăluiți unul în altul; fiecare descoperea în celălalt o lume nouă; Nando nu mă pierdea nicio clipă din ochi; după ani destul de grei și de singuratici, își găsise în sfârșit fericirea și se agăța de ea într-un chip care mă înduioșa adânc. Era ca un om flămând de iubire, flămând de a avea ceva care să fie al lui, numai al lui. Voia mereu să fie singur numai cu mine și suferea din pricină că erau prea mulți care voiau să stea cu mine. Eram gata să-i dau tot ce ce puteam…”. E limpede, erau fiorii dragostei. La ea erau pentru prima oară. La el… starea aceasta o mai cunoscuse cu Elena Văcărescu. Dar totdeauna în dragoste e ca prima oară. „Ne așezam mână în mână în orice colț unde puteam fi singuri și dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic altceva decât făgăduiala unei fericiri desăvârșite”.

Problemele care țineau de oficializarea relației lor sunt multe și mai ales de natură religioasă. Sf. Scaun nu e de acord să fie botezați copiii lor în confesiunea ortodoxă, regina Victoria vrea ca Maria să fie cununată în țara în care se născuse, deci în biserica Sf. George din Windsor, dar pentru că urmau a se celebra două slujbe, una  catolică, alta protestantă, niciuna dintre cele două biserici nu voia să fie în al doilea rând. Până la urmă se renunță la celebrarea la Windsor, spre marea dezamăgire a Mariei. Se adaugă la toate acestea neputința de a se putea celebra cununia la Coburg din cauza stării de imoralitate a Curții bătrânului duce Ernest. Până la urmă cununia se celebrează la Sigmaringen și, cum Maria avea doar 16 ani, s-a așteptat până s-au împlinit 17 și nunta n-a avut loc decât la 10 ianuarie 1992. 

Până la nuntă cei doi logodnici fac vizite. În Anglia să vadă pe tatăl Mariei, care nu venise la Sigmaringen, și la regina Victoria. Tatăl „mă luă în brațe și izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mare și mult iubită, plecând într-o țară îndepărtată și necunoscută, și că el își făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă”. Îi cere să nu uite că e principesă britanică și fată de marinar. Maria rămâne impresionată și tulburată de această neașteptată izbucnire a unui om altfel foarte reținut în manifestările sale.

În Anglia cei doi au din nou prilejul de a-l întâlni pe regele Carol I, care, după vizita sa la Windsor, rămâne câteva zile la Londra. Vizitează aici instituții folositoare: Banca Angliei, Monetăria, docurile… Carol I îmbina totdeauna plăcutul cu utilul. Avea exemplul atâtor alți oameni politici care procedaseră la fel. La Londra, de pildă, îl și vedea pe contele Cavour, care în loc să se ducă în vizită doar la manifestările de cultură și divertisment, se ducea să viziteze închisorile, ca să vadă cum funcționau. Pornit pe calea modernizării statul italian, avea nevoie de studierea modului de funcționare a instituțiilor în statele unde procesul de înnoire începuse mai devreme. La fel gândea și Carol I. Și își îndemna nepotul să facă întocmai. „El niciodată n-a fost îndrăgostit, îi spunea Ferdinand Mariei. Astfel că nu înțelege; eu am venit aicea să fiu fericit, nu să fiu târât de colo colo în vizitarea instituțiilor de stat”. Eu, desigur, găseam foarte firesc să mă prefere Monetăriei sau Docurilor!” comenta cu dulce ironie Maria.

Într-adevăr, Carol I îi putea da nepotului sfaturi practice, de comportament în viață în general. Dar Carol n-avea înțelegere pentru escapade sentimentale. El fusese un abstinent. S-a zis că ar fi fost „în relație” cu soția lui Theodor Văcărescu, la începuturile șederii sale în România. N-a fost, până la urmă nimic, fapt pentru care doamna îl va privi totdeauna „cu un ochi vrăjmaș”. Nici alte doamne nu au fost mai fericite. La Măgurele îl căutase dna Otetelișanu „să mă încurce”. Ea i-a scos în cale pe soția colonelului Bărcănescu, născută Uxkul. Când a voit să stea de vorbă cu ea, toate celelalte doamne cu care era au dispărut, lăsându-i pe amândoi singuri. „Planul lor era să pună mâna pe mine una dintre dânsele și pe urmă să mă facă jucăria lor. Nu că nu-mi plăceau femeile, dar menirea mea o credeam alta decât a face curte la femei. Doctorii chiar mi-au imputat că îmi face rău atâta abținere. Eram însă astfel chiar în războiul din Danemarca. Când toți mergeau să petreacă, eu stam cu principele moștenitor Frederic al Prusiei și dicutam și la ora 11 mă duceam și mă culcam”. Candiano îi spune că lumea vorbea de o prietenie cu o actriță italiană, Moro. „Nu este adevărat, Candiano. N-am văzut-o decât o dată, în loja teatrului. I-am trimis o brățară și iată totul. Puteam chiar să și fiu, aceasta nu mi-ar fi făcut niciun rău, dar n-am fost. Ți-aș spune-o”. Candiano insistă, profitând de momentul de slăbiciune al suveranului, pus pe mărturisiri: „Lumea zice, sire, că la pensionul de călugărițe era cineva care vă iubea, care stătea închisă acolo și pe care o vedeai. – Poate să fie, dar n-a fost. În toate aceste escapade trebuia să mă dau pe mâna unui adjuvant și n-am vroit”.  Îi mai spune Candiano că regina Elisabeta era geloasă pe dna Văcărescu, plecând de la zisele acesteia potrivit cărora Radu Florescu ar fi fiul lui Carol.

Spusele lui Candiano Popescu nu se verifică și cu alte surse. Discuția sa cu suveranul pe marginea unor chestiuni care erau delicate, ținând seama de discreția de care dădea dovadă Carol I în toate împrejurările, probabil că n-a avut loc niciodată. Și dacă o menționăm e doar din dorința de a nu lăsa deoparte nimic din ceea ce ar putea la un moment dat să ajute cunoașterea. Rămâne un fapt, acela că regele Carol nu avea nicio experiență în materie de relații bărbat-femeie, amant-amantă. Și deci era neputincios în fața unei situații cum a fost aceea dintre Ferdinand și Elena Văcărescu. Din fericire, rezolvată fără mari complicații, ceea ce îngăduie să scriem noi acum despre Maria, regina României. Nu putea fi un antidot mai bun la cuplul Ferdinand-Elena Văcărescu decât acela dintre Ferdinand-Maria. Sfătuit de cei din jur, regele o izolează pe regina Elisabeta, trimițând-o la Veneția, chiar dacă dra Mavrodi îi spusese că regina va muri dacă va fi despărțită de Elena Văcărescu. N-a murit.