Nunta se face la Sigmaringen. Terasa castelului de aici era cât un teren unde se putea organiza un turnir. A fost transformată în sale de fetes. Și nuntașii vin din toată lumea aristocrată a Europei. Vine împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, vine ducele de Connaught, care o reprezenta pe regina Victoria, vine marele duce Alexis, trimis al țarului, vine un pașă din partea sultanului. Din rândul marilor familii domnitoare, doar cea italiană nu participă. Căsătoria are loc în după amiaza zilei de 29 decembrie/10 ianuarie. Mai întâi cununia civilă. Apoi cea catolică. Mireasa e condusă la altar, cu inima strânsă, de tatăl ei, ducele de Edinburgh. Apoi ceremonia anglicană (oficiată de reverendul pastor Mr. Lloyd, trimis al reginei Victoria). La ceremonie împăratul Germaniei purta Ordinul „Steaua României”, iar regele Carol I ordinele „Jartierei”, al „Vulturului Negru” și „Sf. Andrei” al Rusiei.

Din țară pleacă la Sigmaringen un tren format din patru vagoane (vagon restaurant, vagon salon, vagon pentru suită și vagon pentru bagaje). Trenul e construit la Ringhofer, lângă Praga; fiecare vagon e iluminat, unul cu electricitate, celelalte cu rapiță; fiecare cu ceas, sonerie, termometru, barometru, un salon încălzit cu apă caldă, iar celelalte cu aburi. Trenul costase 220.000 lei („Adevărul”, care, se știe, era antimonarhic, mărește cifra la 400.000 de lei și ridică suma cheltuielilor cu nunta la 6.244.185. „Maiestate, ajungă-ți! E rușine!”). La câteva zile după nuntă și o scurtă vacanță la Krauchenwies, tânăra pereche se îndreaptă către țară. Opriri la Munchen și Viena. În țară e întâmpinată cu un entuziasm pregătit, dar sincer. Prin Transilvania, tinerii căsătoriți călătoresc noaptea pentru a evita manifestările românilor și probleme cu Austro-Ungaria. Intrarea în țară se face pe la Predeal, unde sunt întâmpinați de general Barozzi și de prefectul de Prahova, iar la Chitila de prefectul județului Ilfov. Directorul CFR a cheltuit 20.000 lei cu florile care au împodobit trenul regal. Cu deosebire îi plac tinerei Maria chipurile vânătorilor de munte, „voinici, oacheși, cu ochi negri vioi și dinți foarte albi”. Scrie prințesa în Povestea ei: „chiar din primele zile am simțit față de armată o apropiere care îmi dădea curaj. Niciodată nu m-am simțit străină printre soldați”. 

La Gara de Nord tinerii sunt primiți de rege, de miniștri, de primarul Bucureștiului Grigore Triandafil și de o mulțime impresionantă. Primarul îi oferă Mariei o cupă de argint, cu o inscripție gravată: „ Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă, spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893” (cupa se găsește astăzi la Muzeul Național de Istorie). O comisie specială, alcătuită din Al. Marghiloman, gen. Lahovary, Take Ionescu și Gr. Triandafil, se ocupase de programul primirii. De la gară se merge la Mitropolie. Peste tot casele decorate (cursurile școlilor de băieți din București sunt întrerupte între 23-26 ianuarie 1893, anume în vederea serbărilor organizate cu prilejul primirii perechii princiare). La slujbă sunt prezenți regele, miniștrii, înalții demnitari ai statului, mitropolitul primat,  mitropolitul Moldovei și Sucevei, episcopi, arhierei. Am zice, toată lumea bună a României de atunci. Prinții sunt nașii a 32 de perechi de miri, fiecare reprezentând un județ. Căsătoriile lor sunt oficiate, la biserica Sf. Spiridon, de mitropolitul primat, ajutat de 12 arhierei și 32 de preoți. Nu lipsesc episoade hazlii (mireasa din Curtea de Argeș se mărita a doua oară, mireasa din Teleorman era o servitoare a prefectului și era unguroaică, boii de la unele care erau tare speriați, alții tare murdari…). „Mulțime, urale, zgomot, bună primire, veselie… dar, cu toate că eu eram punctul central în jurul căruia se desfășura atâta alai, nu eram decât o biată mică străină, într-o țară străină”.

Din toată ceremonia îi plac cele 32 de perechi. Îi plac la mitropolie frescele cu culorile lor îndulcite, frumoasele sfeșnice și candele de argint vechi. Nu e cunoscătoare de icoane, dar firea ei de artist a vibrat la frumusețea lor. Nu-i plac cântările bisericești, prea pe nas și care nu aveau înălțimea celor auzite în Rusia. Ele mai curând stricau slujba, altfel foarte frumoasă. Palatul, de asemenea, nu-i place. Interioarele erau de o lipsă de gust germanică „în forma ei cea mai izbitoare”, un amestec total nereușit de rococo și Altdeutsch. Tânăra pereche e întâmpinată zile în șir de tot felul de oameni. „S-au perindat în fața noastră toate gradele de demnitari ai statului, reprezentanți ai tuturor neamurilor, ai tuturor credințelor, ai tuturor meseriilor, ai tuturor profesiilor, ai tuturor porturilor: civili, militari, preoți și chiar călugări, până și o delegație a birjarilor muscali, ca să-mi prezinte pe o tavă de argint tradiționala pâine cu sare. Era interesant, dar foarte obositor”. În fiecare zi era sărbătorită, „era câte o recepție oficială, toate în cinstea mea, prânzuri, baluri, mari primiri oficiale și delegații din cele patru colțuri ale țării, care rosteau discursuri în grai bogat înflorit și uneori îmi aduceau câte un dar, cusături românești, scoarțe, sipete dăltuite sau zugrăvite, cărți și icoane și alte lucrări ce deosebesc industria națională”.

Afară de persoanele oficiale nu are voie să primească pe altcineva. De când cu Elena Văcărescu, familia regală intrase într-o spaimă de străini. Și Maria suportă și ea consecințe. Se simte ca o prizonieră în Palat. Nu-i plac recepțiile date de doamnele bucureștene (dintre ele nu remarcă decât două doamne, pe dna Cezianu, mai târziu dna Belloy, și pe Elena Perticari, mai ales pe aceasta din urmă pentru frumusețea ei). Amândouă îi vor deveni scumpe prietene. Remarcă, de asemenea, pe Symka Lahovari, pe Zoe Sturdza, soția lui D.A. Sturdza, pe dna Petre Carp, născută Cantacuzino. Și are cuvinte de prietenie despre soția lui Take Ionescu, care era englezoaică și împreună făceau partide de călărie și despre Eliza Marghiloman, devenită Brătianu, și care îi va deveni treptat foarte prietenă.  Dintre diplomații în post la București are o relație mai apropiată cu prințul Bulow, ministrul Germaniei, cu Goluhowski, al Austro-Ungariei, amândoi destinați să facă o carieră strălucită, cu Fonton, ministrul Rusiei, care luase locul intrigantului Hitrovo, cu însărcinatul cu afaceri englez Charles Harding. Diplomatul englez asigura conducerea Legației engleze după retragerea din post a lui Henry Drummond Wolff (1891-1892) și înaintea venirii lui John Welsham (1893-1894). Se înțelege foarte bine cu George Hugh Wyndham (1894-1898) și John Gordon Kennedy (1898-1906), următorii miniștri britanici în post la București. Wyndham avea două fiice, Florence și Nely. Prima era înzestrată cu un evident talent de pictoriță, cea de-a doua era mare amatoare de călărie. Cu amândouă Maria s-a întâlnit adeseori, între ele fiind o plăcută tovărășie întemeiată pe dragostea de preocupări comune. În foarte bune legături este și cu William Conyngham Greene (1906-1911), următorul ministru, care avea o fată, Yone, născută în Japonia, cu care Maria s-a întâlnit de numeroase ori, discutând despre cărți, artă, chestiuni sociale. Prietenia lor a durat și după plecarea familiei Kennedy de la București. Nu știm dacă relația Mariei cu legația engleză este la fel de bună ca cea cu George Head Barclay (1912-1920), dar contactele lor sunt multe în anii neutralității și ai războiului. Maria remarcă de mai multe ori că Anglia era neinteresată de România și regreta acest dezinteres. „Nutream o vie dorință de a făuri o înțelegere între Anglia și România, însă Anglia nu arătase niciodată vreun interes deosebit pentru țara mea adoptivă, lucru de care îmi părea adesea foarte rău”.

Începe să-l cunoască pe Carol I: „pentru el totul era politica, ea era adevăratul temei al ființei lui. Cântărea cu grijă tot ce făcea și ce spunea, socotind întotdeauna care ar fi urmările și prin aceasta – după neînsemnata mea părere – complica viața în chip nemaipomenit și dădea naștere la greutăți, în împrejurări care ar fi fost foarte simple dacă ar fi fost tratate mai simplu”. Privind lucrurile de la distanță, Maria avea dreptate. Departe de ai săi, de preocupările ei de până atunci, trăind în niște spații care îi erau străine și tot timpul auzind de la soțul ei „Der Onkel”, „Der Onkel”, Maria se plictisește. Unica bucurie, Bully, un botgros. Pe care îl omoară însă din greșeală bătrâna Louise… Vizitează mănăstirile Cernica și Pasărea…

Începe să vadă țara, care însemna „nesfârșite drumuri, praf, țărani, sate, șiruri de care, fântâni cu lungi cumpene profilate pe cer, și toate ogoarele acestea și larga zare a câmpiilor”. Din mai se duce la Sinaia. Are o revelație, după îmbâcsirea și praful Bucureștilor. Peleșul i se pare însă prea încărcat de Altdeutsch, stilul din țara natală a lui Carol I. Nu-i plac vitraliile care împiedicau să vezi natura de afară. Nu-i place întunericul încăperilor și coridoarelor. Și apoi „Der Onkel” ducea cu el la Sinaia toată atmosfera sa orășenească, își aducea curtea, politica, treburile militărești, audiențele, convorbirile cu miniștrii… Dar, oricum, Sinaia era o schimbare. Cu atât mai mult cu cât se pregătea construirea unei case separate pentru Maria și soțul ei. La Sinaia o invită pe sora sa Ducky. Spre toamnă vine la Sinaia și mama ei. Toți intră în atmosfera de pregătire a venirii noului născut.