Adevăratul Sandu Tudor/ de Marius Vasileanu

Părintele Daniil Teodorescu, numele de călugăr al lui Sandu Tudor, a fost personalitatea cea mai cunoscută care a marcat istoria Schitului Rarău (Suceava). Ca mirean se numea Alexandru Teodorescu (născut în 24 decembrie 1896), dar toată lumea îl cunoștea sub pseudonimul cu care-și semna articolele: Sandu Tudor (foto 1,2). Avusese o viață plină de aventuri: ofițer în Serviciul Maritim Român, subofițer militar, patron de presă și temut jurnalist. Până într-o zi când, după ce a primit o bursă – consecință a unui splendid acatist dedicat Sf. Dimitrie Basarabov, imn care avea să primească felicitările și binecuvântarea Sf. Sinod -, a plecat într-o călătorie la Sfântul Munte Athos. De altfel, intenția sa inițială era aceea de a scrie negativ despre anumite aspecte de acolo. Timp de câteva luni a reușit să cunoască adevărata față a creștinismului ortodox și să afle cioburi din tainele rugăciunii inimii.

Întors la București, Sandu Tudor a organizat după câțiva ani un grup de studiu al textelor mistice ortodoxe, dar mai ales de practică isihastă numit “Rugul Aprins”. În timp, după cele trei căsnicii ratate, fără să fi avut copii, Sandu Tudor decide să se dedice exclusiv vieții monahale. În viața de mirean avusese deja câteva izbânzi profesionale ca jurnalist și patron al câtorva ziare (“Floarea de foc”, “Credința”). Dar poate și întâmplările personale care țin de ordinea miracolului să fi contribuit întrucâtva la decizia sa. Sandu Tudor și-a vândut averea și s-a retras la Mănăstirea Antim din București. Banii obținuți i-a donat mănăstirii, coordonând personal câteva lucrări de restaurare. Aici locuia într-o cameră din clopotniță unde își adusese și biblioteca, se spune, una dintre cele mai mari din Bucureștiul acelor ani, numărând peste 8.000 de volume.

Un prim contact spiritual cu Nordul Moldovei se produsese în anul 1943 când, beneficiind de sprijinul Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea, jurnalistul (pe atunci) Sandu Tudor a organizat la Cernăuți o retragere a câtorva intelectuali în care vor discuta despre spiritualitatea ortodoxă. Au participat câțiva preoți, dar și alte personalități ale culturii române: Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Nicolae M. Popescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica, Petru Manoliu. Ulterior Sandu Tudor reușește să reunească la Mănăstirea Antim un grup de studiu și rugăciune intitulat “Rugul Aprins”. Au făcut parte din această asociație oameni de seamă ai Bisericii și culturii române: Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Petroniu Tănase, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Adrian Făgețeanu, Pr. Felix Dubneac, Pr. Andrei Scrima, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu, Paul Constantinescu, Alexandru Elian, Ion Marin Sadoveanu și alți câțiva. Marea lor șansă a fost aceea că au avut parte și de îndrumările unui cunoscător a Rugăciunii Inimii poposit printr-un miracol la Mănăstirea Cernica: Părintele Ioan Kulîghin venit tocmai de la Mănăstirea Optina (Rusia). Acesta a fost însă arestat de trupele sovietice și deportat la Odessa, unde i s-a pierdut urma.

După ce a fost tuns în monahism în septembrie 1948, la Mănăstirea Antim, Sandu Tudor, devenit monahul Agathon, se retrage la Schitul Crasna, unde este hirotonit în preoție. După 1950, Mișcarea Rugul Aprins nu mai funcționează. Cu toate acestea unii dintre membri se mai întâlnesc sporadic. După mai multe încercări, inclusiv o arestare politică de doi ani (începută în 1950), monahul Agathon (Sandu Tudor) ajunge cu ajutorul Părintelui Ilie Cleopa stareț la Schitul Rarău în anul 1953. Înainte de acest eveniment devenise schimonah la Mănăstirea Sihăstria (Neamț), prilej cu care numele său este schimbat din nou în Daniil.

Aici, la Rarău, este probabil perioada cea mai luminoasă a Pr. Daniil în care s-a împlinit adevărata sa vocație. Există relatări – puțin cunoscute în mediul cultural, din păcate – care demonstrează viața ascetică pe care Pr. Daniil o îmbrățișase. Totodată, ca îndrumător, Pr. Daniil punea accentul, stăruitor, pe rugăciunea neîncetată, în detrimentul celorlalte ocupații mănăstirești. Iată una dintre aceste relatări semnată de un fost ucenic, Pr. Ioan Neagoe, devenit el însuși stareț tot pe Rarău (la Mănăstirea Sihăstria Rarăului) după căderea comunismului: “Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de starețul Daniil: în Mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citești sau să te rogi. Fiecare călugăr avea mătăniile la brâu și o trăistuță din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Îi vedeai chiar și pe monahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiați între oi, cu palme încleștate de rugă, așa umbla și starețul îmbrăcat modest, ca un simplu monah. «Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntreruptă» – ăsta era singurul lui îndemn.”

Chiar dacă la Rarău se simte acasă, din motive administrative, dar și ca să-și revadă prietenii întru rugăciune, starețul Daniil mai vine uneori la București. Aici se întânește în casa lui Alexandru Mironescu cu o parte dintre membrii Rugului Aprins. Tot din această casă va fi arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958. Împreuna cu Pr. Daniil vor mai fi arestați 17 preoți și intelectuali printre care și Pr. Stăniloaie, chiar dacă acesta nu făcuse parte din Rugul Aprins. Membrii Rugului Aprins au fost acuzați de activitate dușmănoasă la adresa regimului comunist, în pofida faptului că nu făceau nimic altceva decât să vorbească despre mistica ortodoxă și despre rugăciunea isihastă. Părintele Daniil a murit pentru credința sa, precum un mucenic, în anul 1962, în închisoarea de la Aiud. Mormântul său nu este cunoscut, fiindcă trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună. În scurta perioadă cât a păstorit Schitul Rarău a strâns în jurul său câțiva (doisprezece) tineri monahi care, straniu, ulterior aveau să devină, majoritatea, stareți.

Viața pe munte era simplă și aspră, parfumată doar de frumusețea locurilor și a țăranilor bucovineni care, după ce l-au descoperit pe Pr. Daniil, urcau adesea la schit, mai ales de sărbători. “Bisericuța de la Rarău era deja plină; bucovinenii sesizaseră că (Pr. Daniil) este un om duhovnicesc. Și bucovinenii începuseră să vină masiv la Rarău. La Rarău eram întotdeauna la 15 august (Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului), dar mă duceam și în alte zile…” își amintește viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, simplu călugăr pe atunci. Tot el mai vorbește despre “stilul” nonconformist al starețului care ținea predici neobișnuit de lungi: “Țăranii bucovineni, țărăncile stăteau cât stăteau, oboseau, se așezau în genunchi, ca să se mai odihnească, după aceea oboseau și genunchii, și atunci se așezau pe șezut, așa, pur și simplu, mai ales femeile, iar el continua să predice. Făcea foarte des apeluri la sentimente. De pildă, îi veneau lui în gând nevoințele unui sfânt. Începea să vorbească despre nevoințele sfântului acela, începea să plângă. El trăia evenimentul… Plângea el, plângeau și ei”.

După decretul din 1959 care prevedea reducerea drastică a monahilor și monahiilor din schituri și mănăstiri, Schitul Rarău a fost închis timp de câțiva ani. Viața monahală s-a reaprins pe Rarău atunci când legile s-au mai relaxat și a înflorit cu adevărat după căderea regimului comunist ateu.

Pe 17 noiembrie 2012 se vor comemora 50 de ani de la moartea martirică a Pr. Daniil (Sandu Tudor). În pofida prostiilor și inexactităților care s-au tot scris despre el, inclusiv în mediile bisericești, să sperăm că va fi onorat cum se cuvine. Adevăratul Sandu Tudor (Pr. Daniil) a ajuns în ultimii ani ai vieții la măsura sfințeniei.