Am dureri de cap de vreo treizeci de ani. La propriu, nu la figurat. Frecvența medie: o dată la trei zile. Durata: între două și 24 de ore. Remedii încercate: tot ceea ce am găsit pe piață. Într-un rând am aruncat cinci euro pe o singură pastilă care, ce-i drept, promitea să fie suficientă. N-a fost. Când și când, câte un medicament – mai ales dacă e nou încercat (adică pe bază de autosugestie) – pare să aibă efect (pretențiile mele sunt modeste: să mă lase durerea în mai puțin de o oră). Din nefericire, nici una dintre experiențele fericite nu s-a repetat decât, cel mult, ocazional.
Firește, m-am “căutat” pe la feluriți doctori, alopați și homeopați. Explicațiile lor, ca și cele imaginate de mine, ca și cele rezultate din experiența altora (cunoștințe, oameni de pe net, personaje din cărți, eroi ai unor articole de presă) au acoperit toată gama posibilă: e de la digestie, de la stres, de la bilă, de la sinusuri, de la oboseala ochilor (deci TV și calculator), de la nervi, de la tensiune etc. Acum, după atâta amar de vreme, știu cu certitudine că, exceptând situațiile punctuale, toate explicațiile sunt simultan adevărate, și nu alternative, așa cum credeam (și cum crede mai toată lumea, inclusiv medicii).
În știință, faptul că nu există adevăruri alternative, ci complementare, este demult lămurit. În esență, e o problemă de sistem de referință. Teoriile lui Einstein par să anuleze legile lui Newton – atâta doar că nu se referă la aceeași realitate. Oricât ar părea de ciudat, geometria ne-euclidiană nu o contrazice pe cea euclidiană. Ele sunt simultan corecte, dar în perspective diferite.
E ceva vreme de când mă lupt – după puterile mele – să demonstrez că nu există nici o contradicție între religie și știință. Am aflat cu ușurare și cu bucurie că sunt departe de-a fi singurul care crede asta, din antichitate până azi. Perioada în care cele două domenii ale spiritului au fost puse, forțat, să se lupte, acoperă doar câteva secole din istoria multimilenară a omului. Iar azi, în Occident, eforturile de împăcare nu mai vin de mult doar din partea oamenilor de știință, ci și din partea reprezentanților (inculsiv la vârf) ai religiilor, în primul rând catolicii și protestanții. Acum știu să spun limpede și pe scurt: Da, e adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om din lut, după chipul și asemănarea Sa, și, da, e adevărat că omul este ultima fază (până acum, cel puțin) a unei evoluții de milioane de ani, care a început cu prima ameobă. Nu e nici o contradicție. Nu e “sau”, e “și”.
TUDOR CALIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul talkshow-ului “În spatele ușilor deschise”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, al revistei Flacăra și al Radio România Cultural.